Pe aceeași temă
Intr-un articol de saptamina trecuta, in care se straduia sa demonstreze ca Andrei Plesu a colaborat cu Securitatea, Gabriel Andreescu citeaza din interviul pe care l-am dat revistei 22 in numarul 860/29 august 2006. De dragul ideii de dezbatere publica si cu gandul la cei de buna-credinta, interesati de tema deconspirarii politiei politice, o sa ma prefac ca nu cunosc "temeiurile" pe care se sprijna articolul lui Gabriel Andreescu si o sa incerc sa explic evidenta.
"Argumentatia" lui Gabriel Andreescu ascunde trei omisiuni grave: prima tine de fraza in care spuneam ca, atunci cand vorbim de colaboratori, e decisiv ce informatii a primit ofiterul. Este si ceea ce spune legea, care defineste politia politica prin referire directa la incalcarea drepturilor omului (deci, ale unei persoane). Aceasta fraza preceda chiar fragmentul citat de Gabriel Andreescu si era scrisa cu italice, prin urmare mi-e greu sa cred ca nu a vazut-o. A doua omisiune e si mai bizara, dat fiind ca unul din termenii care ar fi trebuit s-o impiedice a fost pastrat, totusi, in citat: e vorba de cuvantul "cerute", iarasi, cu referire la informatiile care ajungeau la ofiter. Am spus ca misiunea de informator era indeplinita atata timp cat stiai ca vorbesti cu un ofiter de Securitate si ii dadeai informatiile cerute despre apropriatii tai. Aici apare a treia omisiune: referirea la cei apropiati, deci la persoane, a fost inlocuita de Gabriel Andreescu cu puncte de suspensie.
Rostul acestei triple omisiuni e unul singur: sa se dea un alt inteles notiunii de colaborare, astfel incat ea sa se potriveasca lui Andrei Plesu, autorilor de memorii catre autoritatile comuniste in genere si, la nevoie, tuturor dusmanilor nostri. Pentru toti cei interesati cu adevarat de realitatea pe care o descriu dosarele Securitatii, subliniez ca a colabora cu politia politica insemna a da informatii despre altii, de preferinta informatii solicitate de ofiter. Nu informatii despre tine si in nici un caz informatii despre abuzurile comise de autoritati impotriva ta. Or, in Memoriul de la care pleaca "demonstratia" lui Gabriel Andreescu e vorba numai despre Andrei Plesu si abuzurile la care a fost supus. Un astfel de text te putea transforma pe loc intr-un urmarit, daca nu fusesesi pana atunci, pentru simplul motiv ca regimul nu admitea critici deschise si oficiale, cu atat mai putin plangeri la nivel inalt. Pentru asta Securitatea a inventat chiar o categorie aparte de suspecti, cea a "jalbarilor", pentru care a deschis o "linie de munca" la sfarsitul anilor ‘80. Autorii de petitii, plangeri si memorii catre autoritati sunt fie suspectati de "actiuni dusmanoase", fie trecuti in categoria celor cu deficiente psihice. Urmarirea lor devenea mult mai intensa inaintea congreselor partidului si a altor evenimente similare (se ajungea, de pilda, pana la identificarea celor care scriau in condicile de reclamatii din magazine). Ideea ca poti reclama un abuz adresandu-te sefului statului nu intra catusi de putin in categoria gesturilor firesti, a drepturilor civile inscrise in Constitutie. Dimpotriva, o reclamatie era un afront adus perfectiunii sistemului. Si atunci, cum putea fi asta o forma de colaborare cu Securitatea?
Intrebarea e, bineinteles, retorica. Daca a fost nevoie de ea, inseamna ca "dezbaterea" la care s-a ajuns e cu totul straina de ratiune si de bun-simt.
