Pe aceeași temă
Unul dintre modelele etice despre care le-am vorbit adesea celor tineri, pentru a avea o grila morala ca posibil reper in vremurile romanesti de tranzitie, mult prea carnavalesti, a fost acela reprezentat de luptatorii anticomunisti din Muntii Romaniei, cateva sute cate au fost ei, intre 1944-1962. Obosita eu insami de modele culturale (nu fiindca le-as fi epuizat pe toate, ci doar fiindca ele nu mi-au oferit neaparat si modele morale active ori pregnante), am aflat in luptatorii anticomunisti din munti, oameni simpli, de obicei, niste mohicani ai nadejdii intr-o tara, in cele din urma ingenuncheata de sovietici si fragilizata de fratricidul national. Daca autoritatile comuniste au incercat sa demonizeze figura luptatorilor anticomunisti din munti, aceasta a fost totusi glorificata prin straturi de legenda, in lumea rurala mai cu seama, care percepea in partizani niste haiduci adaptati la vremuri grele (antihristice). Viata acestor fugari a fost adesea, din astfel de pricini, aurita magic, mai ales daca moartea lor era consacrata ca fiind una sacrificiala.
Etapa postcomunista a adus insa la suprafata dosare ample legate de fenomenul rezistentei anticomuniste din munti, dosare prelucrate informational de istorici maturi si tineri, cu totii pasionati insa de figura partizanului, a razboinicului silit de imprejurari. Pe langa munca depusa de istorici, revelatorii au fost si marturiile unor astfel de actanti in rezistenta anticomunista din munti, drept care ii amintesc aici macar pe cativa dintre ei: Ion Gavrila-Ogoranu, Victor Pica, Lucretia Jurj, Filon Verca, Elisabeta Rizea, Nicolae Ciolacu.
Termenul partizani nu este intru totul exact pentru cei care au luptat armat impotriva regimului comunist instaurat de sovietici in Romania, dar el s-a incetatenit astfel. Multi dintre partizani au fost, in esenta, fugari care s-au retras in munti ca sa evite arestarea; actiunea lor era defensiva si cu scop propagandist anticomunist; rareori s-au manifestat comandouri punitive impotriva comunistilor si a oficialitatilor colaborationiste care terorizau satele; precum detinutii politici, fugarii au invatat pe parcurs meseria de partizani, nefiind initiati de la inceput. Ajutati de "gazde" conspirative, ei au avut un rol activ, mai ales din punct de vedere educativ, pentru cei de la sate. Din documentele interne ale Securitatii, publicate partial din 1990 incoace, reiese ca autoritatile investigau in mod programatic organizatiile anticomuniste din munti si ca in randurile Securitatii existau comandouri specializate in combaterea luptatorilor din munti, comandouri din care faceau parte strategi, tacticieni, psihologi si practicieni ai ofensivei concrete. Zelul Securitatii in a-i captura pe luptatorii anticomunisti tinea si de un fel de orgoliu la nivelul institutiei, dar si de iritarea iscata de faptul ca in cateva infruntari cu partizanii fusesera ucisi (uneori defensiv, alteori din greseala) ofiteri de Securitate. Securitatea avea dosare amanuntite cu fisele-portret (morale, fizice, sufletesti) ale fugarilor si cu istoricul grupurilor de partizani. Cum capturarea luptatorilor a durat in unele cazuri multi ani, Securitatea a avansat masuri speciale nu doar la nivelul intensificarii la maximum a actiunii de urmarire si lichidare a grupurilor de partizani, ci si la nivelul intaririi retelelor informative cu colaboratori recrutati in satele de la poalele muntilor sau in ceea ce priveste improspatarea retelelor informative in randul ciobanilor, ingrijitorilor de salas si lucratorilor forestieri. Miza era aceea ca partizanii puteau fi capturati mai ales cu ajutorul delatiunii si al spionajului intern. Uneori, Securitatea a organizat adevarate inscenari teatrale pentru a-i prinde pe partizanii anticomunisti, travestindu-si ofiterii si agentii in turisti, ciobani, padurari ori chiar in falsi partizani, care insa adesea au fost deconspirati de adevaratii luptatori. Baza capturarii luptatorilor din munti au constituit-o informatorii recrutati din sate: uneori, acestia au practicat jocul dublu, alteori, siliti (torturati) sau momiti, ei au tradat, ademenindu-i pe partizani in spatii unde acestia erau vulnerabili si puteau fi prinsi. Uneori, securistii s-au infiltrat in manastirile de la poalele muntilor, cunoscut fiind faptul ca luptatorii anticomunisti fusesera adapostiti nu arareori si in astfel de locuri; alteori, nu era nevoie de o asemenea infiltrare, intrucat calugarii ori preotii din sate erau somati sa devina si deveneau colaboratori ai Securitatii (la fel de adevarat este insa ca multi calugari si preoti au continuat sa ii ajute pe fugari).
Partizanii anticomunisti erau grupati local, in functie de locurile lor de bastina: cunoasterea perfecta a spatiului geografic si a taranilor din satele respective de la poalele muntilor constituia un avantaj necesar in fata trupelor de Securitate care ii urmareau si hartuiau. Cele mai cunoscute grupuri au functionat in urmatoarele lanturi muntoase: Muntii Banatului (grupurile Spiru Blanaru, Domasneanu, Uta, Vernichescu si altii), Muntii Fagaras (grupurile Arsenescu, Arnautoiu, Gavrila), Muntii Apuseni (grupurile Capota, Dabija, Teodor Susman, Leon Susman si altii), Muntii Bucovinei (grupul Cenusa, Macoveiciuc, Motrescu), Muntii Maramuresului (grupul Sabin Mare), Muntii Olteniei (grupul Carlaont), Muntii Dobrogei (grupurile Fundulea si Gogu Puiu), Muntii Vrancei (grupul Paragina) etc.
Caracterul de luptatori in munti era dat de patru elemente, dupa cum indica Ion Gavrila-Ogoranu, cel mai important marturisitor al fenomenului rezistentei anticomuniste din munti: 1) numarul de doi sau mai multi luptatori hotarati sa se opuna cu arma in mana sistemului comunist; 2) existenta unor sprijinitori ai luptatorilor, care sa ofere hrana, adapost, informatii utile; 3) existenta unei regiuni muntoase ori paduroase in care sa activeze grupul si 4) exercitarea unei activitati de monitorizare a unor localitati asupra carora respectivii luptatori sa-si exercite influenta anticomunista.
Unele grupuri practicau o forma de juramant militar la intrarea candidatilor in randul partizanilor anticomunisti. Alte grupuri au avut manuale de instruire a partizanilor. Intr-un astfel de manual, partizanul este definit ca un "luptator de elita ce se sacrifica pentru libertatea poporului" si "nationalistul pedestru izgonit din sanul natiei respective".
Cartea lui Ion Gavrila-Ogoranu, Brazii se frang, dar nu se indoiesc (4 volume), este cel mai important document memorialistic legat de rezistenta anticomunista, concretizand un studiu de caz pe Muntii Fagaras. Autorul reprezinta un caz special, fiind un marturisitor de exceptie (traind 29 de ani in afara legii comuniste si supravietuind mai apoi presiunilor Securitatii). Partizanii de felul lui Ion Gavrila-Ogoranu s-au considerat ostasi ai lui Hristos si ai tarii, faptele lor trebuind sa concorde cu morala crestina si cu onoarea militara. Partizanii nu erau niste supraoameni - si nu trebuie ca aceasta imagine de banda desenata sa impieteze asupra eroismului lor real -, ci niste oameni cu spaimele lor; dar, odata frica depasita, moartea era asumata oricum.
Un capitol aparte din marturia lui Ion Gavrila-Ogoranu il constituie prezentarea vietii spartane, in munti, unde ascetismul asumat si morala crestina, in conditii la limita supravietuirii, consacrau in partizani niste cruciati moderni, jumatate haiduci, jumatate anahoreti. In solitudinea lor asumata, ei se specializeaza intr-o adevarata arta de a construi bordeie si "igluuri" din barne si cetini, citesc din Biblie, invata limbi straine din dictionar, repeta ore in sir formule matematice si nu mai spera la o viata tihnita: "nici in vis nu ne mai visam decat cu arma in mana".
Dupa sapte ani de rezistenta armata in grup, Ion Gavrila-Ogoranu va avea parte de 22 de ani de "mlastina a deznadejdii" in solitudine, ceilalti partizani fiind capturati prin tradare si executati, majoritatea; 21 de ani va fi adapostit clandestin, apoi, in 1975, presimtindu-si arestarea, se retrage din nou in munti. Este capturat in 1976, dar Securitatea il va trata ca pe un egal al sau, caci inclusiv temuta instanta de represiune il respecta pe partizanul cu "aura"; este pazit doar de ofiteri cu grade inalte, privit si studiat sub lupa, caci reprezinta o lectie pe care Securitatea doreste sa o invete cat mai bine si mai corect. Lichidat nu mai putea fi, intrucat celebrul partizan figura deja pe listele Amnesty International.
Ion Gavrila-Ogoranu, unul dintre liderii partizanilor anticomunisti din Muntii Fagaras, a murit la 1 mai 2006, iar acest text nu este altceva, dupa cum se va fi inteles deja, decat salva de tun in onoarea lui.
