Un caz psihologic

Prietenul N.C. Munteanu a descoperit in arhiva personala acest text transmis la Radio Europa Libera (in octombrie 1985). Partea finala ramane de o stringenta actualitate!

Ajunsesem de curand in Occident, in vara lui 1977. M-am intalnit intr-o seara la Paris cu un ziarist care se interesa de pro­blemele romanesti. Am discutat, de una, de alta, pana la un ceas inaintat al noptii: nu mai ajun­geam sa ne despartim. Intr-un tarziu, am hotarat totusi sa ne spunem la revedere! Tinandu-si mana in­­­­tr-a mea, omul a soptit: “Doctore! Spune-mi te rog de ce boala sufera Ceausescu?”.

Intrebarea lui m-a fulgerat. O clipa, o cli­pa doar, am de­venit putin rigid. I-am ras­puns: “Sunt impotriva folosirii psihia­triei in scopuri politice”. Ne-am strans mainile si am disparut in directii diferite.

Ca doctor, intr-adevar, sunt chemat sa ingrijesc bol­na­vii. Oricine ar fi ei, mici si mari ai acestei lumi, avuti sau saraci, oa­meni ale caror idei le impartasesc, ca si altii cu opinii cu totul diferite de ale me­le. Misiunea mea nu e sa le agat de gat etichete cu diagnostice. Acestea au un rost numai in masura in care justifica o te­rapeutica. Nu e mai putin adevarat ca omul caruia un ciudat destin istoric i-a incredintat soarta Romaniei pune o problema psihologica destul de grea. In cateva mi­nute voi incerca sa o schitez.

Pentru a intelege “cazul”, trebuie sa urcam mai sus, in generalitate. E vorba de­spre transformarile psihice pe care le sufera cel care detine puterea cea mai inalta intr-un stat. Conditia puterii supreme e in genere un factor de perturbare pen­tru om. Sentimentul grandorii o ia re­pede pe dinaintea datoriei de servitor al su­pusilor sai. Impotriva acestei tendinte, as zice firesti, vin sa se aseze, atunci cand exista, institutiile democra­ti­ce, care garanteaza, in functie de trainicia lor, un anu­mit echilibru intre conducator si su­pusi.

Mai intervine si un factor pe care l-as numi ereditar. Descendentii familiilor care au exercitat puterea indelung sunt mai putin sensibili, isi pierd capul mai greu cand ajung in varful piramidei. Dar sa nu ne lasam aba­tuti din drum.

Regimurile comuniste au o ciudata in­­­­clinare de a-si zeifica diriguitorii. Spun “ciudata”, pentru ca in totala opozitie cu doc­trina. Un guvernamant gandit sa fie popu­­lar secreta “conducatori iubiti”, “minti clarvazatoare”, “genii”. Observatia, mai veche, ca “puterea intregului popor” naste dictatura este mai valabila ca ori­cand in re­gimurile “socialismului real”. Te­satura de clasa ras­fi­ran­du-se, accesul unui singur om la totalitatea puterii e mai lesnicios.

Actualul potentat al Romaniei a suportat foarte rau ascensiunea. Intr-o pri­ma faza, mania grandorii im­­bra­ca un as­pect sarbatoresc ce amintea de fes­ti­vitatile sa­manatoriste. Conducatorul era intampinat, la poarta ce­tatilor, de insusi Voievodul, care ii oferea painea si sarea inainte de a-i inmana cheia vechii ase­zari, in timp ce grupuri de tarani si ta­ranci se intreceau a juca hora, pe plaiul alaturat. Un prieten al meu spunea pe atunci ca traim intr-o “opereto-cratie”, caci intr-adevar acele inscenari semanau cu mici operete taranesti, stil Victor Vlad Delamarina.

Dar iata ca opereta se transforma in­­tr-o drama macabra. Loviturile buldozerelor darama monumente seculare (cu precumpanire religioase); cupele excavatoa­relor extrag din morminte osemintele domnitorilor, inca imbracati in uniforme, cu sabia la centura, pentru a le trans­fera la groapa comuna sau poate chiar la groapa cu gunoi - cine poate sa stie? Profanarea mormintelor a fost totdeauna resimtita ca un delict deosebit de oribil: ea poate fi efectul unei manii populare, cum s-a in­­tam­plat in Franta, in timpul Revolutiei; cand insa se petrece la rece si din ordin superior - ramai im­­pietrit.

Noi, romanii, nu avem monumente grandioase, asa cum intalnesti in alte locuri; numai cine simte cu adevarat ro­ma­neste stie insa ca acele mici lacasuri, uneori perfecte sub raportul artistic, totdeauna memora­bile, ne provoaca noua aceleasi emotii adanci pe care grecii le au fata de Partenon, francezii fata de Ca­te­drala Notre Dame. Presedintele Ro­ma­niei loveste fara crutare tocmai in aceste infinit de pretioase marturii ale tre­cutului, provocand o tristete nemarginita celor multi din tara, celor putini din exil.

Ce motive l-au putut impinge pe cel care odinioara putea fi considerat inca un indemanatec seducator al sim­tirii ro­ma­nesti sa se dedea la asemenea acte de vandalism? Merita sa fie resimtita ipo­teza vointei de putere: el vrea sa arate ca nimic nu-i poate sta impotriva, ca, sim­bolic, figurile cele mai glorioase ale neamu­lui nu sunt altceva decat un gunoi in comparatie cu for­ta lui.

Aceasta explicatie contine fara indoiala o parte de ade­var, insa ea nu ni se pare indestulatoare. Este sigur ca Dictatorul imbatraneste rau. Simtind ca puterile ii scad - si odata cu ele si puterea de seductie asupra ma­selor -, el ridica pre­tul licitatiei si se deda la operatii de forta din ce in ce mai spectaculoase.

Disparitia lui fizica si poate si dis­pa­ritia lui iminenta din memoria oamenilor (avem cu totii tendinta sa ne uitam cosmarurile) el vrea sa o asocieze cu ster­gerea ur­melor istoriei de pe cuprinsul teritoriului national. Omul este in pra­da instinctului mortii. Numai asa se ex­plica atacul frontal impotriva vechilor zidiri, pe care le iubim atata.

Insa aceasta tragedie nationala (care se impleteste cu alte tragedii individuale si colective, tinand de conjunctura econo­mica catastrofala, de disparitia aproape a oricarei urme de libertate), aceasta tra­gedie nationala, spu­neam, ridica o alta problema inca mai grava, pe care, mai devreme sau mai tarziu, va trebui sa ne-o pu­nem, cu curaj. Este vorba de ras­pun­derea colectiva pe care o implica ori­ce cult al personalitatii.

Tiranul traieste din lingusire, care ii este tot atat de necesara pentru a trai pana la capat destinul lui de tiran pe cat ii e de necesara plantei lumina si pestelui apa. Proslaviti pe tiran si el se va umfla ca broasca din fa­bula; reduceti cantitatea de laude si el se va face mai mic si se va zbarci.

Marea majoritate a romanilor, este clar, s-a abtinut de la practica detestabila a linguselii. Insa au fost indeajuns de multi - mai ales in clasa intelectuala - care au facut-o: din interes, din cinism sau chiar dintr-un fel de placere abjecta. Aceasta tagma a lichelelor este tot atat de implicata in mentinerea si cresterea cul­tului lui Ceausescu ca si Ceausescu insusi. Dar alaturi de ei, de aceste lichele, se gasesc si cei care, din slabiciune, in­diferenta sau servilism, nu i-au facut sa simta pe tenorii lingusirii cat de reprobabila si de periculoasa este practica lor. Cercul raspunderii este, deci, mult mai larg si, in cele din urma, ii atinge in­­tr-un fel pe toti cei care au tacut si - de ce sa n-o spunem? - si pe multi care au ple­cat pe tacute si tac acolo unde se ga­sesc.

Cand va veni ora concluziilor dupa un moment istoric ca acela pe care il traim - si il resimtim deja ca mult, mult prea lung -, va trebui cu totii sa ne facem au­tocritica si sa ne intrebam: Cum a fost posibil sa su­portam? Putini sunt cei care au platit cu suferintele lor sau chiar cu viata pretul scump al libertatii. Multi, foar­te multi au suferit chinuri cumplite, materiale si morale.

Va veni ocazia intr-o zi, pentru multi dintre noi, a unei mari rafuieli morale cu noi insine, a punerii in lumina a unor gra­ve defecte de ordin spiritual; si, astfel, suferintele momentului prezent au macar o sansa de-a se converti intr-un progres, intr-o inaltare sufleteasca de care avem nevoie. In acea ora macar nu va trebui sa trecem pe langa prilejul de-a deveni mai buni si mai in­transigenti.