Al 13-lea șef la TVR. Ce îl așteaptă

Fluctuațiile la conducerea TVR reflectă bătălia politică pentru controlul mediilor publice.

Televiziunea Română a avut 12 președinți-di­rectori generali plini din 1990, de când se de­fi­nește ca televiziune publică: şapte numiți sau desemnați de PSD sau de partidele pre­de­ce­soare și cinci de partidele de dreapta (PNL, PNȚ-CD). Ri­gu­ros exact este că ultimii doi PDG au fost încălecați și pe stânga, și pe dreapta, fiind sus­ținuți de USL, o alianță conjuncturală, în contradicție cu logica politică matură și responsabilă. Niciunul dintre șefii SRTV nu și-a dus până la capăt mandatul, nici pe ce­le scurte, dar neconturate ca misiune, nici pe ce­le de patru ani, așa cum prevede Legea 41/1994. Cea mai lungă șefie la vârful TVR a avut-o Cristian Hadji-Culea, trei ani și nouă luni, iar cea mai scurtă Claudiu Săftoiu, care a stat un an și patru luni.

Fluctuațiile la conducerea TVR reflectă bătălia politică pentru controlul mediilor publice. În primii ani ai postrevoluției, controlul viza in­flu­en­ța electorală, în condițiile de monopol al au­dienței naționale (SOTI, fondată în 1991, emi­tea doar câteva ore pe frecvența TVR 2 și nu conta electoral), până în anii 1993-1995, când au apărut primele televiziuni private cu oa­re­ca­re audiență: Antena, Tele 7 abc și, în fine, PRO TV, care a schimbat fața și paradigma audiovizualului românesc. Până în 1997, TVR a fost dominată de forțele de stânga, de foștii comuniști convertiți la democrație, care i-au păstrat profilul unei televiziuni „de stat“ și au folosit-o cu spor în alegeri. Abia în 1997 este votat pri­mul PDG conform legii, în per­soana re­gi­zorului Stere Gulea, susținut de PNȚ-CD. Una pes­te alta, TVR a stat timp de 15 ani sub mâna PSD din sfertul de veac al declinului.

După anul 2000, rolul de ins­trument electoral al TVR a de­venit secundar, fiindcă au­di­en­ța nu mai era covârșitoare într-o piață con­curențială cu peste 600 de canale TV, locale, regionale și naționale. Politicienii au des­co­pe­rit însă că televiziunea și radioul public sunt instituții ideale pentru a plasa clientelă po­li­ti­că și rubedenii. Mai mult, mediile publice au fost tratate ca sursă de afaceri personale și îna­vu­țire. Cel mai iscusit s-a dovedit Valentin Ni­co­lau, PDG între 2002 și 2005, autorul unui sis­tem de sifonare a banilor instituției în com­pli­ci­tate cu șeful de cabinet Truică al pre­mie­ru­lui Năstase, cel care aproba trimestrial rec­ti­fi­care specială de buget, pentru a astupa gaura TVR. Tăcerea a putut fi cumpărată în interior cu salarii babane și statut de vedetă acordate fidelilor. Dezastrul financiar era previzibil. Se adaugă reducerea sloturilor de reclamă pri­n­tr-o decizie CNA, taxa mică și slaba co­lec­ta­re a ei, nevoile de retehnologizare, dar mai ales povara salariilor, care ajunsese la 55% din bugetul TVR la venirea lui Alexandru Lăzescu ca PDG, în 2010, când datoriile istorice acu­mu­late se ridicau la peste o sută de milioane de euro. „TVR nu are soluţii pentru a-şi plăti datoria istorică. N-o pot face nici eu, nici alt manager, nici Dumnezeu“, spunea Lăzescu, ci­tat de revista Capital în 2012. Până în 2014, când a poposit Stelian Tănase la cârma TVR, da­toria aproape se dublase. S-a acumulat, co­lac peste pupăză, un credit angajat de cel mai nesăbuit șef al TVR, Claudiu Săftoiu.

Deși sunt principalii responsabili de situație, politicienii au continuat să trateze Te­le­vi­ziu­nea Română ca pe o slujnică. În ultimii 10 ani, nici nu s-au mai străduit să salveze apa­rențele: au numit în consiliile de administrație oameni de casă fără nicio pricepere într-ale televiziunii, politruci, nepoți și amici în poziții executive. Managementul de criză s-a re­zu­mat la tăieri de bugete la producție, creșteri salariale acordate privilegiaților și, la pre­siu­nea sindicatelor, conservarea drepturilor ce­lor­lalți angajați. La finele mandatului lui Ste­lian Tănase, TVR, o instituție cu peste 3.300 de angajați, plătea eșalonat o datorie de 180 de milioane de euro și funcționa organizatoric într-un „coșmar operațional“.

Cel de-al treisprezecelea președinte-director general care va urma interimatului actual găsește o instituție falimentară, demobilizată, cu jurnaliști dispuși la compromis, des­con­siderată de politicieni și lipsită de simpatia publicului, care nu-i acordă șansa unor au­diențe mari. Evoluând pe o piață audiovizuală globală, digitalizată și îndrăgostită de di­ver­tis­mentul senzaționalist, televiziunea publică, obligată prin lege să împace diferite segmente de public, se vede atacată pe toate flancurile. Pesediștii tocmai au depus un proiect de lege pentru anularea taxei TV, FRF i-a cerut in­sol­vența, televiziunile private țopăie pe ne­pu­tințele TVR, iar perspectivele financiare sunt descurajante. Parlamentul actual, cel mai nefericit dintre cele postdecembriste, dominat de penalii PSD-PC-UNPR-ALDE, nu va ceda niciun milimetru din supremația sa asupra mediilor publice. Fiorul de spaimă după tra­gedia de la Colectiv a trecut. Soluțiile au­tentice pot fi ignorate. Adică: modificarea le­gii pentru a asigura depolitizarea, privilegierea competențelor pe baza unor concursuri netrucate, fixarea răspunderilor și sanc­ționarea abaterilor, anularea datoriei istorice, creșterea taxei TV (în prezent, cea mai mică din Europa, sub 1 euro/lună), reorganizarea instituției și retehnologizarea în concordanță cu cerințele erei digitale. Se poate. Vrea ci­neva?