Amputarea istoriei recente în presă

Ideea de a reconstitui trecutul recent al României în forme jurnalistice trebuie încurajată.

În discuțiile cu studenții de la Jurnalistică, re­fe­rințele la istoria postdecembristă - Piața Uni­versității, mineriadele, conflictul interetnic de la Tg. Mureș, Alianța Civică, Proclamația de la Timișoara, primele gu­ver­ne etc. - produc adesea tă­ceri adânci. Numele unor pro­tagoniști ai evenimentelor de cotitură de după 1989 nu le mai spun nimic tinerilor zoriți să descifreze viitorul cețos. Manualele schilodite de obli­ga­țiile clientelare ale mi­nis­te­relor nu le-au fost de mare fo­los în liceu, iar deteriorarea vizibilă a sistemului educațional stimulează ig­noranța. La capătul studiilor așteaptă, fără con­diționări riguroase, o diplomă pentru fie­care. Iar pentru privilegiații politici, stă bonus un doctorat prêt-à-porter. Ideea de a re­con­stitui trecutul recent al României în forme jur­nalistice trebuie încurajată. Filme do­cu­men­ta­re, interviuri, portrete sau dezbateri la te­le­vi­zi­u­ne s-au mai văzut, mai ales în preajma unor aniversări sau comemorări. Nu este însă su­fi­ci­entă bifarea superficială a evenimentului, fiind­că există riscul ca istoria să fie rescrisă, vo­lun­tar sau involuntar. Google search nu aco­peră totul. Jurnaliștii au obli­gația de a se informa și de a utiliza infomația corect, în con­for­mi­tate cu adevărul fac­tual. Fiind­că amputarea is­to­riei, trans­for­marea ei într-un pretext pen­tru jocurile pre­zen­tului, pro­duce întotdeauna efecte toxice.

Cazul prezentatoarei emisiunii România 24 de la Digi 24, ca­re l-a întrebat pe Marian Mun­teanu dacă a fost prezent în Piața Universității, a fost nu atât o ga­fă, cât o mostră de ig­no­ranță, amplificată de lipsa documentării. Si­tua­ția jenantă s-a di­luat prin răspunsul ironic al protagonistului, „ei, treceam și eu pe acolo...“. S-a decis atunci o măsură de sancționare prin scoaterea tem­po­rară de pe post a jurnalistei. OK. Dar se poate greși mai mult de atât. Deși filler-ele difuzate pe Digi 24 sub genericul 1990. Anul zero sunt, de regulă, interesante și bogate în in­for­mație, ediția intitulată Cum s-a format Ali­an­ța Civică, cea mai mare or­ga­ni­zație ne­gu­ver­namentală din România, dă o pal­mă ade­vă­rului prin dozajul eronat al na­ra­țiunii de te­le­viziune. Repovestite din pers­pec­tiva pre­zen­tu­lui, prin montajul unor declarații și interviuri, constituirea și rolul Alianței Ci­vice sunt dis­tor­sionate printr-o omisiune pes­te care nu se poa­te trece: inițiatoarea și su­fle­tul Alianței Ci­vice a fost poeta Ana Blandiana. Ea apare în­tr-o secvență de câteva secunde, ca un per­sonaj care „trecea și el pe acolo“. În plus, de­cla­rația poetei este forfecată până la a deveni fă­ră înțeles. Se spune „A fost emo­ţionant pen­tru că s-a huiduit şi huiduielile erau atât de amplificate sonor, dar ne-am hotărât să vor­bim, după care au izbucnit niş­te urale, tehnic au vrut să ne intimideze şi când am ieşit, ne îmbrăţişau, ne intimidau şi ne spu­neau «pen­tru prima oară Poliţia i-a apă­rat pe ei, nu pe noi»“. Atât de puțin și ire­levant de la cel mai im­portant martor al cons­tituirii, în 15 no­iem­brie 1990, a unicei ini­ția­tive civice românești (de atunci și până azi), ca­­re a an­gre­nat zeci de mii de oameni în jurul unor idea­luri. Este greu de crezut că jurnaliștii canalului de știri nu știu ci­ne este Ana Blan­dia­na și ce rol a avut în zbu­ciumata naștere a de­mo­cra­ției ro­mânești. Să fie superficialitate, să fie o proas­tă în­țe­le­ge­re a ierarhiei vocilor, necesară pen­tru a res­ti­tui evenimentele în ade­­vărul lor? În plus, per­so­nalităților care au modelat is­to­ria, fără com­pro­misuri, cu ge­ne­rozitate și vi­zi­une, pre­sa res­ponsabilă e chemată să le acor­de în­treg res­pectul public cuvenit. Fiindcă o mână de oa­meni iluminați de o misiune au cu­tezat atunci să se opună puterii ostile care con­­ser­va co­mu­nismul „cu fa­ță umană“, fie­care de­ve­nind un actor care „și-a petrecut cli­pele, ore­le, săp­tămânile și anii luându-și ro­lul atât de în se­rios încât, pe ne­simțite, aces­ta i-a con­­fis­cat zilele, nopțile, duminicile și con­­ce­dii­le, cu viaț­ă cu tot. O viață pentru al­ții, care, trep­­tat... l-a despărțit de rude și de prieteni, l-a claus­trat în acțiune“, cum spune Ro­mulus Ru­san în volumul despre Alianța Ci­vi­că după 25 de ani. Acesta e adevărul care trebuie rostit.