De același autor
La 100 de ani de la naşterea filosofului canadian Marshall McLuhan, cel care a prezis apariţia World Wide Web cu trei decenii înainte şi a descris lumea viitorului ca pe un imens „sat global“, presa de pretutindeni este confruntată cu mutaţii de profunzime care pun sub semnul întrebării rostul, funcţionarea şi bazele ei conceptuale.
Având o convingere aproape religioasă că mass-media influenţează decisiv viaţa oamenilor şi viziunea lor despre lume, preocupat să descifreze care va fi natura mesajului mediatic în viitor, precum şi cum va funcţiona lumea determinată de noile media, Marshall McLuhan nu şi-a bătut capul cu problemele de etică jurnalistică. Totuşi, prin forţa exploratorie a teoriilor sale, McLuhan a observat că se conturează o prăpastie între mass-media guvernate de noile tehnologii şi abordările eticiste tradiţionale. Profeţia unei prese participative, extinse dincolo de comunitatea profesioniştilor, aşa cum spunea într-o lucrare publicată în 1967, s-a împlinit sub ochii noştri odată cu Internetul, Facebook, blogosfera etc. S-a schimbat împreună cu noile platforme şi morala mesajului mediatic?
Jean Baudrillard oferă, în contrast cu optimistul McLuhan, care vedea în schimbarea mass-media o cale de armonizare culturală a societăţii, un răspuns pesimist şi radical: mass-media, televiziunea în special, sunt instrumente de dominaţie, manipulare şi control social, menite să inducă confuzie prin ştergerea frontierei dintre realitate şi show, între public şi privat etc., punând în pericol libertatea de expresie însăşi. „Puritanul“ Baudrillard vede în dispariţia „Galaxiei Gutenberg“ profeţite de McLuhan disoluţia lumii moderne pentru a face loc consumerismului postmodern, culturii faptului divers, unde tot ce înseamnă nimic este glorificat, unde simularea şi reciclarea reprezintă noua etică. Pseudoştiri despre pseudoevenimente, pseudoobiecte intens publicitate, difuzate industrial, dizolvă suportul simbolic al culturii, înlocuindu-l cu surogate tehnologice strălucitoare. „Comunicarea de masă exclude cultura şi cunoaşterea“, conchide amar filosoful francez în lucrarea Societatea de consum. Mituri şi structuri.
Dezbaterea subiectului dacă vechea etică (să nu minţi, să nu furi etc.) mai poate fi reper pentru presa de azi rămâne intensă. Celei de a „patra puteri“ i s-a adăugat o a „cincea putere“ instituită de blogosferă, Facebook, Twitter, YouTube, chiar WikiLeaks şi alcătuită din contribuţiile tuturor celor care nu fac parte dintre profesioniştii presei. Ce principii moderează aceste mesaje, cine veghează asupra lor, cât din deontologia şi responsabilităţile presei profesioniste se răsfrânge asupra „social media“, cum spun americanii? Ward şi Wasserman propun înlocuirea „eticii închise“, a eticii normative a comunităţii mediatice profesionale, cu o „etică deschisă“, un sistem de reguli pe care mass-media şi alternativele ei să îl adopte ca pe un ghid general de conduită, având în centru diversitatea, ospitalitatea, virtutea sincerităţii şi participarea liberă. Cei doi cercetători americani răspund singuri la întrebarea dacă acest sistem poate fi respectat: nu, nu va fi respectat. Soluţia este calculul utilitar al majorităţii şi puterii ei de a se convinge că fără etică orice comunicare regresează într-un Turn Babel.
Înapoi la realitatea imediată. Compărut zilele acestea din nou în faţa Parlamentului Britanic, James Murdoch, ca şi tatăl său, atotputernicul Rupert Murdoch, a susţinut că n-a ştiut nimic despre ascultarea ilegală a telefoanelor, urmărirea şi încălcarea vieţii private, făptuite de redacţiile News.Corp., un scandal mediatic imens, cu 16 arestaţi şi unele suspiciuni de crimă. Cu alte cuvinte, marile corporaţii şi conducătorii lor care au dus mass-media spre culmi ale corupţiei nu îşi asumă nicio responsabilitate.
Prea puţin s-a sinchisit la noi lumea de fărădelegile care au distorsionat rolul presei timp de mai mulţi ani prin jocurile politico-financiare care ies la iveală încet, prea încet, în cazurile Vântu-Luca-OTV sau în alte cazuri ştiute, dar încă neanchetate. Poate un citat din convorbirea purtată la telefon de Mircea Dinescu, poetul, fostul disident, jurnalist postdecembrist, cu Sorin Ovidiu Vântu să ofere dimensiunea amară a pierderii busolei etice şi a onoarei individuale, până la urmă:
„MD: Să trăieşti, coane, ce faci, bă? SOV: Bine, tati, felicitări pentru emisiune! MD: Mersi, bă, da’ ai văzut că ăsta (n.r. – Tănase) tot nu dă, nu vrea să dea. De atâtea emisiuni şi n-a dat. (...) SOV: Lasă… a fost foarte bine, nu? Ascultă ce îţi spun eu, tati. E un pas făcut spre normalizare. Realitatea TV e o instituţie patronală, tati. Deci, răspunde intereselor patronului. MD: Da, da, aşa e, bă! Dar, băăăi, ştii ce mi-a zis? SOV: Ă? MD: Mi-a zis: «Mircea, eu nu dau aşa în Putere fără motiv. Chiar dacă faultează, nu dau!». SOV: Nu, nu cred. Bine, trebuie să-l înţelegi şi pe el, că nu poate chiar aşa. Stelică e tare la simulări, înţelege şi tu. Oricum, ai văzut că în partea a doua te-a lăsat pe tine… (...) Deci, câte-ţi trebuie? Zi! MD: Câte poţi tu, coane… SOV: Hai, tati, zi câte-ţi trebuie, cincizeci, o sută, câte vrei… MD: Cât? SOV: O sută, cât îţi trebuie? Ce să faci cu cincizeci… cât... MD: Bă, adu-mi cât poţi tu. Dar cât mai repede, te rog!“. //
