Elodiile Realităţii TV

Perspectiva pierderii uriaşelor stipendii care au infectat piaţa muncii în mass-media şi au creat o dependenţă ruşinoasă faţă de comanda stăpânului mai taie din aplombul înjurăturii împachetate jurnalistic.

La ora asta toate cotloanele Realităţii Media sunt pline de schelete. Ea însăşi, televiziunea pe spinarea căreia s-au clădit visele de mărire, manevrele de putere, trădările şi negoţul conştiinţelor, miroase a cadavru. Nici CNA nu pricepe nimic din farsa dedublării managementului, a persoanei juridice, a sediului şi sateliţilor, a licenţelor cu valabilitate îndoielnică, aşa cum îndoielnice rămân actul propriu-zis de vânzare şi falimentul declarat. Sebastian Ghiţă – Asesoft / RTV Satellite, pe de o parte, şi Elan Schwarzenberg - Realitatea Media, plus administratorul judiciar Rovigo, pe de alta, se întrec în declaraţii publice pentru a convinge angajaţii şi publicul că deţin „adevărata“ Realitatea TV, că emit pe o frecvenţă legală şi că sunt în regulă.

Ghiţă joacă tare, anunţând că îi va împroprietări cu acţiunile companiei RTV pe cei când 90, când 400, când 600 de jurnalişti care l-ar fi părăsit pe Elan şi Realitatea Media. Elan promite un sediu nou oferit de Willbrook şi o viaţă ca în poveşti pentru cei care îl urmează. Deocamdată, capii programelor sunt la el. Public, războiul pentru preluarea / păstrarea postului se desfăşoară în termeni reci ca „operaţiuni tehnice“, „proceduri administrative“, „pregătiri operaţionale“, „management“ etc. pentru a escamota gravitatea, deruta şi mai ales interesele grupărilor din spatele pionilor din joc. Plângerile penale, litigiile de tot felul, apelul repetat la Poliţie, ideea de faliment, nesiguranţa plăţilor către furnizori şi salariaţi au însă darul de a produce o nelinişte acută în companie.

În acest timp, Sorin Ovidiu Vântu mustăceşte în faţa bibliotecii sale de cărţi achiziţionate parcă la metru, asigurând apăsat publicul telespectator într-un interviu pe B1 TV că  el nu mai este proprietar şi n-are niciun amestec în toate acestea, ci doar ele, „serviciile“, reprezentate în poveste de recrutul Sebi, au vrut să pună mâna în mod mârşav pe televiziunea sa, din ordin de sus. Ceea ce nu s-a întâmplat, datorită vigilenţei sale şi a feelingului comercial al lui Schwarzenberg. Cu spectrul puşcăriei în faţă, o cumplită amnezie îl face pe SOV să îşi uite numele conspirativ „Nuş“, dovedit cu documente, şi să scoată flăcări pe nări. O singură afirmaţie, din verzile şi uscatele lansate în cele două interviuri tactice ale lui Vântu, merită reluată, fiindcă ea se adaugă unor mult mai vechi suspiciuni şi dispute: „Nu cred că un serviciu de informaţii îşi poate permite luxul de a avea un trust de presă. Are deja exagerat de mulţi ofiţeri acoperiţi în presa română“. În 1997, se vorbea despre „lista lui Severin“, pe atunci ministru de Externe, o listă de spioni din lumea politicii şi a presei, nicicând dată publicităţii. Mai târziu, o iniţiativă a asociaţiei Civic Media a solicitat deconspirarea jurnaliştilor. Ceva-ceva s-a dat în vileag, dar nu despre ofiţeri acoperiţi era vorba, ci despre foşti informatori ai Securităţii. Poate îi deconspiră d-l Vântu pe acoperiţii săi, de la Realitatea.

Ce se vede pe ecranul Realităţii TV în tot acest tărăboi? Prin inerţie, se transmit aceleaşi mesaje încărcate cu „ura sinceră“ împotriva preşedintelui, dezvăluită într-un interviu marca SOV, publicat de ziarul Adevărul. Dar acum fără... elan. Fără tragere de inimă. Perspectiva pierderii uriaşelor stipendii care au infectat piaţa muncii în mass-media şi au creat o dependenţă ruşinoasă faţă de comanda stăpânului mai taie din aplombul înjurăturii împachetate jurnalistic. Diferenţa nu e mare: politicienii şi „analiştii“ invitaţi dimineaţa, la prânz şi seara, setaţi pe încăierari şi gâlceavă, acoperă astfel deficitul de energie al jurnaliştilor căzuţi pe gânduri. Curată angoasă, vorba părintelui lor.

Nici cronologiile conflictului, nici clarificările de licenţă sau de acţionariat, nebuloase şi irelevante pentru cei care se uită la televizor, nu explică pentru ce se bat cei doi haiduci ai media româneşti. De ce ar băga Sebastian Ghiţă zeci de milioane de euro să acopere datoriile neplătite de Vântu, de ce s-ar arunca Elan Schwarzenberg cu alte zeci de milioane să ia o televiziune plină de pureci şi păcate? Alerte de criză mondială sunt emise din capitalele marilor puteri, se apropie alegerile locale şi parlamentare în România. Ce să fie această bătălie, dacă nu un nou asalt pentru capturarea armamentului inamic în pregătirea bătăliei celei mari între putere şi opoziţie?

Clasamentul Forbes pe 2011 al mogulilor media din România confirmă ceea ce se cunoaşte de mult: niciunul dintre aceştia (câţiva nu sunt decât imputerniciţii familiei) nu şi-a făcut averea din mass-media, poate cu o excepţie, maximum două, ci utilizând mass-media şi implicit jurnaliştii, cu voia dumnealor, ca pe un instrument de imagine, presiune, şantaj, negoţ politic, captare de voturi, asmuţire asupra adversarului politic sau de piaţă. Dinu Patriciu (Adevărul Holding) rămâne pe locul 1 în Top 500 cu 2,2 miliarde de euro, Dan Grigore Adamescu (Academia Caţavencu şi România liberă) e pe locul 4 cu 950 de milioane de euro, Fraţii Micula (Naţional TV, Favorit, N24, ziare locale) şi Păuneştii (B1 TV, Curierul naţional, Evenimentul zilei, Capital) cu câte 220 de milioane de euro stau pe locul 15, Camelia şi Corina Voiculescu (Antene, Intact, Radio Zu), Adrian Sârbu (CME) pe locul 43 cu 100 de milioane de euro. Iată-l şi pe Sebastian Ghiţă devenit proprietar media pe locul 65 cu 73 de milioane de euro, alături de Sorin Ovidiu Vântu cu 60 de milioane de euro, râmas de căruţă pe locul 80 şi, în coada listei, pe locul 432, „mogulaşul“ Dan Diaconescu, cum se alintă, cu 9 milioane de euro, de la mama lui. //