Fără transparență, spre WikiLeaks

Garanția anonimatului oferită surselor de platformele WikiLeaks n-a fost contestată în bătălia pentru audiențele uriașe pe care mediile le-au putut obține.

Dacă este să-i dăm crezare lui Daniel Dom­scheit-Berg, unul dintre fondatorii germani ai „celui mai periculos website din lume“, cum denumește el însuși WikiLeaks, vânătoarea de secrete inițiată de aus­tra­li­anul Julian Assange și de echi­pa sa a avut două resorturi: do­rința de transparență a unor ac­tiviști ai circulației libere a informației monopolizate de puterea discreționară a sta­te­lor sau de marile companii și schimbarea completă a pa­ra­digmei și tehnologiilor co­mu­nicării. Un grup minimal de ti­neri supercalificați într-ale com­puterelor a dezvoltat un proiect uluitor de dez­văluire a celor mai bine ascunse secrete po­li­tice, militare, corporatiste, de la afaceri de co­rupție la mii de telegrame diplomatice și până la informații de ordin strategic. În cartea pu­blicată după ruptura de Assange, Domscheit-Berg dezvăluie culisele organizației din care se retrăsese deja după trei ani febrili și ex­pe­riența incredibilă pe care a trăit-o în deplină uto­pie: „Pe Julian și pe mine ne-a unit cândva cre­dința într-o lume mai bună. În această lu­me... nu existau nici șefi, nici ierarhii și ni­meni nu și-ar fi putut clădi puterea privând oa­menii de acele informații care fac posibilă o relație de la egal la egal... Am privit în abi­suri și m-am jucat cu pârghiile puterii. Am în­țeles cum funcționează corupția, cum se spa­lă bani și cum se trag sfori în po­litică. Am vorbit numai la crip­tofoane care nu pot fi as­cultate, am călătorit prin lu­me, iar în Islanda am fost îm­brățișat pe stradă de oameni recunoscători“, aflăm din car­tea sa, tradusă în românește în 2011 de Laura Fota Karsch la Editura Pandora.

Numiți mai târziu „hack­ti­viști“, membrii organizației au rămas fideli ideii de transparență maximă și au crezut în necesitatea de a oferi in­for­mații bune pentru ca oamenii să poată lua de­cizii bune, în vremuri când manipularea in­formației de către guverne prin intermediul mass-media este la ordinea zilei, iar or­ga­ni­zațiile clasice ale societății civile, gen Trans­parency Internațional, nu au capacitatea de a ridica drapajul greu care acoperă interese, co­rupție, ilegalități la scară mondială. Și-au asu­mat riscul să fie calificați ca spioni, să fie ur­măriți, încarcerați. Julian Assange s-a refugiat la Ambasada Ecuadorului din Londra, pentru a nu fi arestat și extrădat în Suedia pentru „hăr­țuire sexuală“.

Felul cum s-a raportat presa la informațiile ge­nuine oferite de WikiLeaks este extrem de interesant. Intuind potențialul subiectelor, pu­blicații celebre ca The New York Times în SUA, The Guardian în Marea Britanie, Der Spiegel în Germania au reacționat tradițional în ce pri­vește pretențiile de exclusivitate, dar deloc tra­dițional în privința tratării surselor, care erau imposibil de contactat și aproape im­posibil de verificat. Regula celor trei surse in­dependente și a verificărilor rezonabile a fost aruncată la tomberon, iar garanția ano­ni­matului oferită surselor de platformele Wiki­Leaks n-a fost contestată în bătălia pentru au­diențele uriașe pe care mediile le-au putut obține. Axați pe scurgerile de informații mai ales din surse americane sau vest-europene, adică din zone unde democrația este con­solidată, iar cetățenii au o practică a legii aver­tizorului necunoscută în țări ne­de­mo­cra­tice, activiștii WikiLeaks au descoperit că jur­naliștii folosesc cu mare naivitate și lipsă de pricepere informațiile confidențiale, iar inves­tigația jurnalistică n-a depășit faza romantică, neoferind surselor nici siguranță juridică, nici garanția anonimatului. Drept este că, la în­ceputuri, până la perfecționarea platformei di­gitale, a sistemului de arhivare și de se­cre­ti­zare, WikiLeaks a dezvăluit inclusiv informații private care puneau în primejdie viața sau ca­riera celor care le trimiseseră documentele: „Pu­blicam tot ce ni se trimitea, pentru că asta înțelegeam noi prin transparență. Cum să fi procedat altfel? Am fi fost acuzați de părtinire. Indiferent dacă era vorba de stânga sau dreapta politică, despre niște oameni sim­patici sau despre niște tâmpiți, noi publicam tot. Filtram cel mult informațiile lipsite de re­levanță. Publicațiile noastre au mers cu si­guranță uneori prea departe“, mărturisește Domscheit-Berg.

În România, în vremurile abulice pe care le tra­versăm, când tulburarea apelor și arun­carea perdelelor de fum fac parte din ar­se­nalul puterii în detrimentul transparenței, iar presa neangajată pare neputincioasă, un Wiki­Leaks ar salva nevoia de limpezire, des­tră­mând pânza de interese, scoțând scheletele din dulap și dezvăluind cine ce pune la cale și de ce. De fapt, există un WikiLeaks românesc, un site caricatural, dirijat pentru a com­pro­mite o anumită grupare politică. A! A mai apărut și așa-numitul WikiLeaks de Mureș. Internetul e încăpător, iar Caragiale stă dea­supră-ne. //