Împușcături la Academie. Ce spune presa

Breban a comis-o iar, cu vanitatea inflamată, încercând să recupereze notorietatea pierdută și căderea în insignifianță a tagmei scriitorilor.

Nerăcorit după ce îi făcuse pe Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu ș.a. „haimanale“ și „derbedei“, în conferința de presă a noului președinte al ICR, Nicolae Breban s-a instalat mai întâi în studioul Antenei 3, unde a mai scos panglici otră­vite pe gură, apoi a descins la Academie, transformând o ședință a Secției Filologie și Lingvistică într-o mahala. I-a trecut prin minte și a spus în plen că intelectualii amintiți ar trebui împușcați pentru ce au scris despre poporul ro­mân.

Ce îl mână pe scriitorul Breban în aceste ata­curi veninoase? Explică Cristian Teodorescu în Cațavencii: „În arțagul de azi al lui Nicolae Bre­ban se ascunde o rană nevindecată de aproape 50 de ani, pe care marele romancier o oblojește cu leacuri băbești și prin auto­su­gestie. Din categoria leacurilor băbești: amin­tirile lui plăcute despre Dumitru Popescu-Dum­nezeu, pe care Breban îl laudă și azi fiindcă ideologul lui Ceaușescu era admiratorul căr­ți­lor sale. Elogiile lui pentru Cornel Burtică, din același motiv, și, nu în ultimul rând, faptul că Breban crede și azi despre securistul infam, Pleșiță, că putea fi un om cumsecade, pentru că îi mai făcea lui câte un hatâr. Lui Breban îi place puterea și se autosugestionează că o are... De fapt Breban a căzut în plasa propriului său orgoliu și, din disident, cum fusese, ajunsese să fie bănuit de mulți scriitori că făcea jocul regimului, ca dovadă am­bu­lantă că Ceaușescu tolera di­sidența. Când s-a întors în ța­ră după Revoluție și a primit de la Andrei Pleșu con­du­ce­rea revistei Contemporanul, Breban a avut surpriza să nu fie întâmpinat ca un mare disident, cum se credea, și i-a cășunat pe păltinișeni, fiindcă, după părerea sa, confiscaseră o putere care i se cuvenea marelui romancier care era. Atunci a început Breban războiul lui de întâietate culturală, al cărui ultim episod a avut loc la conferința de presă a noului șef al ICR, Radu Boroianu... Ai­doma soldaților japonezi uitați în junglă care nu știau nici după 30 de ani că războiul se ter­minase, romancierul pare să nu fi aflat că Pa­tapievici nu mai e de câțiva ani pre­șe­din­tele ICR-ului și a proclamat o victorie per­so­nală asupra păltinișenilor și mai ales asupra emulului lor. Atacatul Patapievici n-a găsit de cuviință să-i răspundă, lăsând grenadele lui Breban să se fâsâie, încât arțagul pre­șe­din­telui onorific al ICR, venit să facă ordine în cul­tură, s-a transformat într-un pârțag ri­di­col“.

Cum reacțiile oamenilor de cultură au fost in­sulare după primele sudalme, iar Uniunea Scrii­torilor n-a suflat o vorbă, deși pro­ta­go­niștii sunt membrii săi, Breban a comis-o iar, cu vanitatea inflamată, încercând să re­cu­pe­reze notorietatea pierdută și căderea în in­sig­ni­fianță a tagmei scriitorilor. Nici Academia nu s-a delimitat în fața accesului de ură care s-a exprimat primitiv, deși, cum bine spune Gabriel Liiceanu într-o scrisoare publicată pe contributors.ro, „când se întâmplă ca între zidurile Academiei să se ceară împuşcarea unui scriitor, în discuţie e Academia însăşi“. Ceva a obținut: presa l-a remarcat. Nu pentru operă, ci pentru scandal. Altminteri, reacțiile au fost individuale și oengistice, nicidecum ins­tituționale: poeta Ileana Mălăncioiu i-a tras un perdaf pe loc lui Breban, lingvistul Grigore Brân­cuș a cerut puțină decență, Theodor Paleologu a condamnat ieșirea, Andrei Pleșu a cerut să intre în lotul condamnaților la moar­te, Grupul pentru Dialog Social a difuzat un protest semnat de un număr important de intelectuali. S-a trezit și Radu Boroianu, pre­ședintele nou al ICR, la trei săptămâni după ce încuviințase, inert și îngăduitor, bădărăniile lui Breban la adresa fostei conduceri, de­zi­cân­du-se acum public în Observator Cultural: „M-a marcat ieșirea curmezișe a marelui ro­man­cier și cărturar Nicolae Breban, ieșire gre­șit temperamentală, vulgară, fără rost“.

Două concluzii merită reținute din co­men­ta­riile presei: „Problema nu este Breban. Pro­blema o reprezintă cei care se identifică cu Breban și și-ar dori ca România să se în­toarcă în «raiul» naționalist-comunist al ani­lor ’60-’70. Problema o reprezintă cei care, în frunte cu Victor Ponta, vor să țină Ro­mânia în afara Occidentului... În acest scop, oameni ca Nicolae Breban sunt esențiali“ (Cris­tian Câmpeanu, România liberă) și „Bre­ban nu numai că s-a dezonorat ca aca­de­mician, dar și-a asigurat și o bătrânețe hâ­dă“ (Cristian Teodorescu, Vox Publica).