Insulta pe Facebook e publică sau privată?

Țopăielile ofensatoare pe Facebook împotriva jurnaliștilor numiți „purceluși antiguvernamentali“ ale lui Mirel Palada, consilier de stat, purtător de cuvânt al guvernului Ponta, au adus din nou în actualitate întrebarea dacă se permite orice în mediul virtual.

Aruncăm o privire pe pagina de Facebook a lui Mirel Palada: fotografii cu „șeful“, informații despre programul de deplasări oficiale, ceva muzică, animale și sport. Contul de FB e uti­lizat pentru diseminarea se­cundară de informații de la guvern, sub acoperirea co­municării private. Răfuiala cu jurnaliștii neafiliați face parte dintr-un job-description ne­transparent al actualului pur­tător de cuvânt. Deși scuzele lui Palada, numai după ce mass-media s-au burzuluit, con­țin fraze gogonate ca „voi face tot ce îmi stă în putere să apăr prin­cipiile profesionalismului, responsabilității so­ciale, toleranței, bunului-simț și apărării de­mocrației statului de drept“ (i-auzi!), iar șeful i-a cerut respectarea unor „standarde de co­municare“, același Ponta îi „execută electric“ în fiecare zi pe jurnaliști, catalogându-i drept „băsiști“, acestea fiind, probabil, standardele sale de comunicare civilizată. Politicienii abu­zează frecvent limita difuză dintre conceptul de spațiu public și spațiu privat pe blog, pe FB sau pe site-urile politice, pentru a posta me­saje categoric publice într-un limbaj lejer, drapat în opinie personală, destinată „prie­tenilor“. Presa preia declarațiile, considerate surse publice. Dincolo de cazul Mirel Palada, care arată o dată în plus lipsa de calificare și de adecvare pentru funcția deținută, merită să vedem cum se răspunde în mediile aca­demice și juridice din alte țări la întrebarea ce e public și ce e privat pe rețelele de so­cializare.

Când Facebook a apărut în mediile studențești americane în 2004 din dorința crea­to­rilor rețelei de a colecta prie­teni/prietene, transferând ce­va din pulsul campusului în mediul virtual, definițiile cla­sice ale spațiului privat (intimitate, închidere, separare, opțiune personală) vs. spațiu public (cetățean, formal, impersonal) au devenit in­certe. Într-un studiu bazat pe chestionare, ti­nerii au stabilit că FB este un spațiu privat la care nu trebuie să aibă acces părinții, rudele, în schimb își doresc cât mai mulți „prieteni“, mai ales necunoscuți, cărora să le îm­păr­tă­șească poze, idei, mesaje, pentru că „po­pu­laritatea“ este unitatea de măsură a iden­tităților pe FB. Încă de atunci au fost intuite ris­curile expunerii „în public“ pe FB, așa că anonimatul, identitățile fictive au devenit o practică, exersată atât ca distracție, ca joc de negociere între cine ai vrea să fii și percepția publicului tău, cât și ca formă de auto­pro­tec­ție, cum stabilește Hubert Dreyfus în studiile sa­le. Dacă FB este spațiu privat sau public es­te o chestiune de etică și, în ultimii ani, o pro­blemă legală. Deși par să pună în conflict art. 10 privind libertatea de expresie cu art. 12 privind dreptul la viața privată a Declarației Universale a Drepturilor Omului, noile teh­nolo­gii le perpetuează, dar într-o formă diferită. Nevoia de încredere și integritate pe rețelele de socializare a dus la apariția unor coduri eti­ce, ca Netiquette, lansat de Virginia Shea în SUA, care cere aderarea la aceleași standarde în mediul virtual ca în viața reală și res­pec­ta­rea vieții private, sau Codul de conduită al bloggerilor al lui Tim O’Relly, redactat sub im­perativul „Nu exprima online nimic din ceea ce n-ai spune în persoană!“.

Vocația paginii de FB și în general a rețelelor de socializare este aceea de spațiu public, chiar dacă transformarea sferei publice, așa cum au teoretizat-o Habermas și Bohman, sub presiunea New Media și a globalizării, a dus la o vizibilă relativizare a noțiunii de pri­vacy. Chiar considerate private, mesajele de pe FB nu sunt și confidențiale. Pentru asta, s-a creat mesageria privată. În viața de toate zilele, angajații diverselor companii se plâng că patronii îi spionează pe FB, iar utilizatorii sunt tot mai des cuprinși de fobia controlului pe care l-ar putea exercita serviciile de in­formații asupra Internetului, vizând datele per­sonale. Pe de altă parte, companiile sunt gri­julii să nu fie atacate sau criticate pe FB și in­ventează interdicții. Reglementele TVR privind webcontentul ilustrează un exces: angajații care vor un blog trebuie să ceară voie de la șefi, tot ce ține de activitatea SRTV este se­cret, iar încălcarea regulamentului „constituie o faptă deosebit de gravă, respectiv o aba­tere disciplinară, care poate conduce la con­cedierea/desfacerea disciplinară a con­trac­tului individual de muncă al angajatului“. Și justiția își bate capul cu insulta, calomnia, por­nografia etc. din mediul virtual. Curtea de Ca­sație a Franței a judecat în 2013 primul caz de ofensă adusă unui director de un angajat, pe FB. Cum să aplici jurisprudența veche unui vector nou de comunicare, s-a întrebat avo­cata Roseline Letteron, după ce justiția l-a absolvit pe angajat pe considerentul că nu­mă­rul mic de „prieteni“ (sub 200) și „co^­mu­ni­tatea de interes“ restrânsă indică o co­mu­ni­care mai degrabă privată în cazul său. În Ro­mânia, Curtea de Apel din Târgu-Mureș a de­cis în 2013 că FB este spațiu public, unde ex­primarea „Arbeit macht frei“, folosită de un funcționar pe „peretele“, său este inadmisibilă și trebuie sancționată. //