Cazul Ursu şi miopia Justiţiei

Andrei Ursu a apreciat, pe bună dreptate, că principalii responsabili de moartea tatălui său, ofițerii de Securitate, au rămas nepedepsiți. Cazul este important deoarece contrazice mitul conform căruia în timpul lui Nicolae Ceaușescu nu ar fi fost folosite violența și asasinatul ca forme de represiune politică.

Andrei Ursu a ieșit din greva foamei, după 17 zile de suferință, cu o mare victorie ca­re cinstește memoria tatălui său, omorât în urma unei anchete a Securității, și a tu­tu­ror victimelor regimului comunist. Pro­cu­rorul general Tiberiu Nițu a semnat o or­donanță prin care se solicită re­des­chi­derea cazului Ursu și a multor altor spețe integrate de Parchet în ceea ce s-a numit Procesul Comunismului. Aceasta este, evi­dent, doar o victorie de parcurs, care se adau­gă altora, dar mai este mult până să se facă dreptate. Din păcate, progresele jus­tiției pe zona penalizării abuzurilor și crimelor trecutului au fost mai încete de­cât în alte domenii. Pentru ca lucrurile să se schimbe semnificativ, este nevoie de vo­ință politică și instituțională, de training de specialitate pentru justițiabili, de co­la­borare temeinică cu instituții și cercetători specializați.

Ordonanța semnată de șeful Parchetului Ge­neral, Tiberiu Nițu, a pornit de la ana­li­za mai multor decizii de neîncepere a ur­măririi penale date de procurori în ultimii ani în spețe legate de Procesul Co­mu­nis­mului. Majoritatea dosarelor fuseseră des­chise ca urmare a sesizărilor depuse de Ins­titutul de Investigare a Crimelor Co­mu­nismului și acopereau o mare gamă de măsuri represive utilizate de regimul co­mu­nist, de-a lungul a 45 de ani, pentru ani­hilarea celor pe care îi identifica drept dușmani.

Prin Ordonanța din 5 noiembrie 2014 (nr. 2688/C/2014), se dispune infirmarea so­luțiilor de neîncepere a urmăririi penale în toate aceste dosare, inclusiv în cazul asa­sinării lui Gheorghe Ursu, con­si­de­rân­du-se că cercetările au fost insuficiente, că încadrările legale și termenele de pre­scripție au fost interpretate greșit și, pe fond, nu s-a ținut cont de caracterul sis­tematic al politicilor represive comuniste. Așadar, ceea ce îi este clar oricărui stu­dent astăzi, după muntele de cărți scrise pe această temă, nu era la fel de evident și pentru procurori, până acum: anume că abuzurile și crimele din timpul co­mu­nis­mului erau rezultatul unor politici de stat, sistematice și că infracțiunile împotriva adversarilor politici ai regimului trebuie ju­decate în contextul politicilor represive co­muniste.

Procurorii închiseseră cazurile, începând cu 2010, considerând că s-au îndeplinit ter­menele de prescripție în cazurile de omor și abuzuri sau că nu au fost iden­ti­ficate elemente constitutive ale in­frac­ți­u­nilor contra păcii și omenirii, genocid, tra­tamente neomenoase etc. Or, constată or­donanța lui Tiberiu Nițu, parchetele im­pli­cate în anchete nu au făcut cercetări pro­prii pentru a se lămuri cum stau lucrurile, formulând soluții ținând cont doar de con­ținutul sesizărilor penale, competențele de anchetă și încadrarea legală. Iată un ci­tat concludent: „Practic, în lipsa oricăror referiri la date ce ar rezulta dintr-o an­chetă, necesar a fi întreprinsă din oficiu ca o obligație procedurală pozitivă a sta­tului în asemenea cazuri, se înțelege că aceste concluzii, materializate în so­lu­țiile de neurmărire dispuse, au fost de­ter­minate numai de o examinare formală a sesizărilor depuse“.

Lucrurile sunt clare: statul român avea da­toria, prin instituțiile de cercetare penală, să desfășoare cercetări din oficiu pentru aflarea adevărului și nu a făcut-o.

Gheorghe Ursu (1926-2985)

O probă esențială pe care Parchetul nu a cerut-o

O dovadă că standardele procedurale nu au fost respectate vine din Arhiva CNSAS. Printre cele peste 2 milioane de dosare transferate la CNSAS în urma deciziilor CSAT din 2005-2006 se află și dosarul penal al lui Gheorghe Ursu, care conține ancheta de la Securitate a acestuia, con­dusă de maiorul Marin Pîrvulescu. Este vorba de o probă esențială în orice cer­ce­tare penală care privește responsabilitatea în acest caz a Securității în general și a lui Pîrvulescu în special. Ei bine, acest dosar a fost transferat la CNSAS de la Secția Ge­ne­rală a Parchetelor Militare București din data de 19 februarie 2007 și de atunci nu a fost solicitat de nicio instituție de an­chetă.

Inginerul și scriitorul Gheorghe Ursu a mu­rit în data de 17 noiembrie 1985 în ares­tul Direcției Cercetări Penale a Ins­pec­to­ratului General de Miliție. Numeroși mar­tori spun că se întorcea bătut de la an­cheta Securității, iar autopsia a constatat leziuni de violență. Până acum, au fost con­­damnați Marian Clită, coleg de celulă al lui Ursu, folosit ca agresor și informator de Securitate, la 20 de ani închisoare, pen­tru omor; Tudor Stănică, adjunct al șe­fu­lui Di­recției Cercetări Penale a Ins­pec­to­ra­­tului General de Miliție (DCPIGM) și Mihai Creangă, șeful arestului DCPIGM, tot la 20 de ani închisoare, pentru ins­ti­ga­re la omor calificat. Stănică a stat după gra­tii doar 10 luni, după care a fost eli­be­rat pe motive me­dicale și liber a rămas până în ziua de as­tăzi. Creangă a făcut 5 ani de închisoare, fiind lăsat liber pentru bună purtare, iar Clită, doar 2 ani (între timp, Clită a comis o nouă crimă, în Danemarca).

Aceste condamnări au fost un pas înainte, dar Andrei Ursu a apreciat, pe bună drep­tate, că principalii responsabili, ofițerii de Securitate, au rămas nepedepsiți. Cazul es­te important deoarece contrazice mitul con­form căruia în timpul lui Nicolae Ceau­șescu nu ar fi fost folosite violența și asa­sinatul ca forme de represiune politică.

Dosarul penal de la CNSAS arată foarte clar că acțiunea de urmărire informativă și apoi penală a fost declanșată pe motive po­litice, fiind incriminate legăturile lui Gheorghe Ursu cu Europa Liberă, Vocea Ame­ricii și exilul democratic, precum și scrierile anticomuniste ale lui Ursu, în spe­cial jurnalul, care conținea critici de­vas­ta­toare la adresa regimului. Securitatea a în­cercat să demonstreze existența unui grup de rezistență, pentru a constitui un „lot“ de anchetă, dar Ursu a refuzat cu dem­ni­tate și curaj să-și denunțe apropiații, în ciu­da faptului că a fost bătut sistematic (conform declarațiilor martorilor).

Nereușind să obțină foarte multe probe și nici să constituie „lotul“, știind de ase­me­nea că acest caz riscă să obțină notorietate internațională, date fiind legăturile lui Ur­su peste hotare, Securitatea a transformat apoi cauza în una de drept comun, fiind acuzată deținerea de valută. Formal, cazul a fost transferat la Miliție din 15 august 1985, Ursu a fost arestat pentru infracțiuni de drept comun, dar declarații ale mar­to­rilor arată că Securitatea a rămas im­pli­ca­tă mai departe în anchetă. Câteva piese din dosarul penal susțin ideea că Se­cu­ri­tatea a fost parte din anchetă și între 15 august și 17 noiembrie 1985, momentul de­cesului. Oricum, este cert că maiorul Ma­rin Pîrvulescu a fost anchetatorul prin­ci­pal al Securității în acest caz. Declarațiile lui Ursu și ale martorilor de la dosarul pe­nal sunt contrasemnate de Pîrvulescu. Aces­ta a semnat, alături de alți res­pon­sa­bili din Securitate, și Raportul care re­zu­ma acuzațiile la adresa lui Ursu.

Cine este Marin Pîrvulescu?

De profesie montator locomotive cu abur, lo­cotenent colonelul de Securitate Marin Pîrvulescu s-a născut la 24 ianuarie 1940 în comuna Bălteni, judeţul Olt. In­for­ma­ţii­le biografice despre copilăria, tinereţea şi formarea lui sunt, deocamdată, extrem de lapidare. Totuşi, în baza observaţiilor re­zultate din studierea şi analiza bio­gra­fiilor unor colegi din generaţia sa de ofi­ţeri, pu­tem schița parcursul profesional. În 1963, Pîrvulescu a fost recrutat, pro­ba­bil, direct din câmpul muncii în meseria de bază, pentru a urma Şcoala de Ofiţeri de Se­curitate. La absolvirea ei, 1 august 1966, a fost încadrat în Direcţia de Cer­cetări Pe­nale a Securităţii. În perioada exercitării profesiunii de anchetator, la fel ca mulți alți ofițeri de Securitate, a ab­sol­vit şi Fa­cul­tatea de Drept a Universităţii din Bu­cureşti. În 1970, a devenit membru PCR, iar în 1972 a absolvit şi Universitatea se­ra­lă de marxism-leninism. La rubrica pa­si­uni deosebite, menționa sportul. Din aceas­tă fişă, mai aflăm că s-a căsătorit cu o pro­fe­soară de matematică de la o şcoală ge­ne­rală din Dâmboviţa. Tot în acest an fusese decorat cu Ordinul Militar Clasa a II-a.

Anii ’80 au constituit momentul de afir­mare a lui Marin Pîrvulescu. În do­cu­men­tele Securităţii, el este menţionat drept unul dintre „ofiţerii cu o bogată ex­pe­ri­enţă în activitatea de cercetare“, alături de un alt ofiţer care s-a remarcat prin an­chetele sale extrem de dure în anii ’50, colonelul Iosif Bistran.

În acei ani, Marin Pîrvulescu lucra în ca­drul Serviciului II al Direcţiei de Cer­ce­tări Penale, ce avea ca atribuţii „cer­ce­tarea infracţiunilor din domeniile con­tra­informaţii în sectoarele economice, con­tra­spionaj şi comerţ exterior“. În 1985, activitatea Direcţiei de Cercetări Penale a Securităţii a fost una extrem de intensă. Cei 22 de anchetatori din aparatul central „au efectuat acte de urmărire penală îm­potriva a 90 de persoane; au întreprins verificări şi cercetări prin acte pre­mer­gă­toare în peste 175 cazuri; (...) au verificat legalitatea, temeinicia şi eficienţa a circa 80.000 de măsuri de prevenire luate de organele Securităţii (la nivel central şi local)“.

În afară de ancheta disidentului Gheorghe Ursu, s-au mai păstrat unele informaţii şi despre alte cazuri ce i-au fost repartizate spre „soluţionare“ lui Marin Pîrvulescu. La 30 mai 1985, era unul din cei doi an­che­tatori în cazul „Buzoianul“, care, „în pe­ri­oada 1983-1985, a redactat şi expediat pe adresa unor organe centrale de partid şi de stat mai multe înscrisuri cu conţinut duşmănos“.

În ultimul an de existență a regimului co­mu­nist român, Marin Pîrvulescu avea gra­dul de locotenent colonel şi era unul din­tre cei mai experimentaţi anchetatori ai Direcţiei. Poate nu întâmplător, la 11 de­cem­brie 1989, a fost inclus ca membru în Grupa operativă de stat major constituită la nivelul Direcţiei de anchete penale şi care a fost condusă de locotenent colonel Dumitru Marinescu, şeful Serviciului II. Gru­pele operative de stat major se în­fi­in­ţau atunci când aveau loc „misiuni de im­portanţă excepţională, pe timpul exerc­i­ţiilor de alarmare şi mobilizare, aplicaţii de specialitate“. Decembrie 1989 a fost o lună când au avut loc astfel de misiuni. Ma­rin Pîrvulescu este semnalat de datele exis­tente drept unul dintre ofiţerii de Se­cu­ritate care i-au anchetat pe re­vo­lu­ţio­narii arestaţi şi duşi la Jilava.