Cel mai longeviv ziarist și agent sub acoperire

Numeroși jurnaliști au colaborat, de-a lungul vremii, cu serviciile de in­for­mații. Studiul de caz pe care îl prezentăm acum es­te, totuși, remarcabil. Este vorba despre Aurel Leon, o mică le­gen­dă, un model pentru tinerii gazetari care fondau presa liberă după 1989. Năs­cut în 1911, știa de toate pen­tru că pur și simplu tră­i­se sub toate regimurile po­litice ale Ro­mâ­niei secolului XX. Mai exis­tă oare un jur­na­list român ca­re să fi ră­mas în lumea presei pe par­cursul a șase decenii? Ceea ce nu se știa despre Aurel Leon este că mai deținea un record: a fost cel mai lon­ge­viv colaborator al serviciilor secrete de la noi.

Să vedem cum arată biografia lui Aurel Leon conform unui dicționar. S-a născut la 13 sep­tembrie 1911, în Cogeasca-Veche (jud. Iași), și cea mai mare parte a vieții pro­fesionale și-a petrecut-o în Iași. S-a an­ga­jat la Opinia și a debutat cu poezie. În 1941, a plecat pe front și a fost rănit în Ba­sarabia. După însănătoșire, a lucrat la Pru­tul, oficios din Iași al regimului An­to­nes­cu. Între 1945-1965 a avut interdicție de sem­nătură, iar după aceasta a urmat o lun­gă perioadă în care a lucrat la revista cul­tu­rală Cronica. A scris și în alte publicații, a realizat emisiuni la Radio Iași și a ieșit pe piață cu mai multe romane, volume me­morialistice și biografii de artiști. După revoluție a devenit director onorific la Mo­nitorul (rebotezat ulterior Ziarul de Iași), unde a semnat, ani la rând, Cafeaua de di­mineață.

În această ultimă ipostază am auzit de el în 1997, când am fost angajat la Monitorul. Au­rel Leon a murit în 1996, dar legenda sa bântuia în redacție și în oraș. „Bădia“, cu faima sa de „patriarh“ și „ultim mo­hi­can“ al presei interbelice, fermecase pe mul­tă lume. Revoluția din 1989 adusese cu ea și ideea resuscitării interbelicului, iar Au­rel Leon a jucat rolul de maestru sau mo­del pentru tinerii jurnaliști care fondau pre­sa liberă la Iași. Era bine echipat pen­tru asta: scria bine, povestea captivant, era tobă de carte și știa pe toată lumea pentru că trăise în toate regimurile po­li­ti­ce din România secolului XX. Monitorul, de­venit Ziarul de Iași în 2002, a acordat, timp de peste zece ani, Premiul literar pen­tru debut „Aurel Leon“ (printre pre­miați nu­mărându-se nume consacrate astăzi).

Foarte puțini au știut însă că Aurel Leon a avut o viață dublă. Lucrurile ies la iveală abia acum, după ce arhiva Securității a de­venit disponibilă spre studiu la CNSAS. Do­cumentele arată că vorbim nu doar des­pre unul dintre cei mai stăruitori ziariști (a fost în activitate pe parcursul a șase de­cenii), dar și de, probabil, cel mai lon­ge­viv colaborator al serviciilor secrete. Pe scurt, încă din 1939, Aurel Leon a lucrat pen­tru Biroul Statistic Militar Iași, care fă­cea parte din Secția a II-a a Marelui Stat Major, structura de informații și con­tra­informații a armatei, iar după instalarea co­munismului a fost recrutat de Se­cu­ri­ta­te, rămânând sursă a poliției politice până la sfârșitul regimului. Biografia sa este în­tr-adevăr captivantă, dar și mult mai com­plicată decât au bănuit admiratorii săi.

Biografia secretă

Aurel Leon provenea dintr-o familie mo­destă, cu 11 copii. Tatăl, Constantin Leon, era învățător, iar bunicul fusese țăran ne­voiaș. Mama, Profira, era casnică (numele de fată al mamei, Arbore, a fost folosit de Aurel ca pseudonim în presă). Familia s-a tot mutat în localitățile din jurul Iașiului, în funcție de locul în care primea post Cons­tantin. Așa s-a nimerit ca viitorul zia­rist să se nască la Cogeasca. Acolo a făcut și primele cinci clase. Apoi a luat exa­me­nul la Liceul Militar, dar a fost respins din motive medicale. Până la urmă a in­trat la Liceul Internat, iar după un scan­dal cu bani sustrași a fost mutat la Liceul Național. Nu a fost un elev grozav, a ră­mas și repetent, iar criza economică a în­răutățit situația, fiind nevoit să aban­do­ne­ze, pentru o vreme, studiile. Ca să se în­tre­țină, a lucrat ca pavagiu la o uzină, ajutor de pictor de firme sau s-a întors la agri­cul­tură. În 1932, tatăl lui Aurel a murit de tu­berculoză. „Atunci a început epoca cea mai grea a vieții mele“, mărturisea Au­rel, care s-a decis să ia viața mai în serios. A terminat studiile liceale, bacalaureatul l-a luat primul pe sesiune. S-a stabilit în Iași și s-a căsătorit. A început să facă „pre­parații“ cu elevi și s-a înscris la Drept.

În 1935 a debutat lunga carieră în presă. S-a angajat la tipografia ziarului Ziua pe post de corector de noapte și a început să contribuie cu versuri și reportaje. În 1937, a primit un post mai bun, de secretar de redacție la Opinia, ziar local prestigios, apă­rut încă din 1903, cu profil democratic și perceput de naționaliști ca servind in­te­reselor evreilor. Odată cu venirea le­gio­na­rilor la putere, ziarul a fost suspendat. Du­pă război, Siguranța consemna informația transmisă de o „sursă serioasă“ conform că­reia Aurel Leon a plantat manifeste co­muniste în tipografia de la Opinia pentru a oferi autorităților legionare un pretext pentru confiscarea tipografiei. Informația nu a putut fi verificată.

Cert este că ancheta de la Opinia a fost o înscenare realizată de comisarul ajutor Oc­ta­vian Vizitiu de la Siguranță. Tipografia, modernă și scumpă (una dintre cele două tipografii cu rotativă din oraș), era de­ți­nută de familia evreiască Damsker. Doc­to­rul R. Damsker a povestit după război că el și alți doi frați, Jack și Max, au fost ares­tați, iar Vizitiu însoțit de doi legionari a dat buzna în casă și a forțat-o pe fiica de 12 ani a doctorului să scrie că s-au găsit în biroul acestuia 101 manifeste comuniste. Jack și Max au fost obligați să cedeze ti­pografia.

Tânărul Vizitiu (avea 27 de ani în 1940) își făcuse în Iași faimă de polițist violent și co­rupt. Apropiat de legionari, virulent an­tisemit, a comis nenumărate abuzuri, pen­tru care a fost condamnat și în timpul re­gi­mului antonescian, și în timpul co­mu­nismului (după eliberare, a fost recrutat de Securitate). Din datele de la dosar pu­tem afla că a extorcat sume importante de la evrei, a reținut ilegal și bătut mai multe per­soane și a făcut înscenări pentru a an­cheta evrei și a incita autoritățile române și germane împotriva lor.

Conform propriilor spuse, Aurel Leon a fost și el arestat și anchetat de Vizitiu în acest caz, dar a fost eliberat imediat. Alta a fost soarta angajaților evrei ai ti­po­gr­a­fiei. Ne-a rămas mărturia lui Leon Lei­bo­vici, din lotul de 8 care au stat în arestul Chesturii circa patru săptămâni. În acest răstimp, a fost bătut de bestilitate de Vi­zitiu și obligat să semneze o declarație in­criminantă.

Aurel Leon și Pogromul de la Iași

Aurel Leon și alți colegi au primit imediat oferta de a trece în redacția Prutul, ziar cu linie naționalistă. Acolo a devenit prim redactor, rămânând pe poziție și după în­lă­turarea legionarilor. În timpul lui Ion An­tonescu, Prutul era un oficios tipic, sub­ordonat obiectivelor politice și militare ale regimului, supus cenzurii și directivelor mo­bilizatoare, cu frecvente accente an­ti­semite (totuși, cu ton mai suportabil de­cât Porunca Vremii sau chiar Curentul). Mulți dintre evreii care au compărut ca mar­tori după război în fața curților care ju­decau criminali de război au indicat Pru­tul ca un focar important de antisemitism, care a contribuit la tensionarea atmosferei din oraș și la izbucnirea de violență din tim­pul pogromului de la Iași. Declarații în acest sens au dat în fața anchetatorilor fai­moșii matematicieni Mendel și Adolf Hai­movici.

Rolul lui Aurel Leon în timpul pogromului de la Iași este un subiect controversat. Au­torul uneia dintre cele mai importante măr­turii despre pogromul de la Iași, avo­catul Berthold Braunstein, a evocat un epi­sod care îl pune pe Aurel Leon într-o lu­mi­nă proastă. Ca urmare a măsurilor de ro­mânizare a instituțiilor și economiei, in­tro­duse de autoritățile legionare și an­to­nes­cie­ne, proprietarii evrei de firme au fost ne­voiți să-și cedeze proprietățile. Unii au fost deposedați violent, alții au găsit creș­ti­ni care să figureze formal în acte, urmând ca profitul să fie împărțit. Aurel Leon a de­venit astfel proprietarul unor acțiuni în va­loare de 100.000 lei ale inginerului Gold­schlager la fabrica de pâine Lux deținută de Nute Rauchwerger. Rauchwerger i-a po­vestit lui Braunstein că în zilele po­gro­mului, când era dus cu familia la Ches­tură, Aurel Leon nu a intervenit să-l aju­te, dimpotrivă, a trimis pe cineva să-i ia chei­le de la casa de bani. Știm astăzi mai mul­te cazuri în care proprietarii formali ai afacerilor evreiești s-au folosit de vre­murile tulburi pentru a scăpa de pro­prie­tarii reali (prin nonintervenție, denunț sau chiar crimă).

Informația transmisă de Braunstein era de­ținută și de autoritățile postbelice, dar an­cheta nu a fost aprofundată, din motive pe care le vom explica imediat. Aurel Le­on avea altă variantă: el spune că Rauch­werger a scăpat din Curtea Chesturii (în această situație se număra printre cei care au putut folosi biletul „Liber“ primit în di­mineața zilei pogromului, pe 29 iunie 1941) și că l-a ajutat, adăpostindu-l în beciul fabricii. Goldschlager era supus austrian și nu a fost arestat decât după ce s-a dus la Chestură să intervină pentru un cunoscut. A fost deportat în Transnistria, iar la în­toarcere, în 1944, spune Aurel Leon, l-ar fi ajutat să se mute la București.

Agent alBiroului Statistic Militar Iași

Siguranța postbelică, transformată în 1948 în Securitate, mai deținea o informație in­criminantă despre Aurel Leon: cum că ar fi lucrat pentru Secția a II-a a Marelui Stat Major, serviciul de informații / con­tra­informații al Armatei Române, și ar fi con­tribuit la alcătuirea listelor de evrei con­siderați periculoși din Iași și din Ba­sarabia, care au fost deportați sau exe­cu­tați. Această informație a fost investigată mai atent.

Într-adevăr, Aurel Leon a lucrat pentru Bi­roul Statistic Militar Iași (BSMI), o struc­tură teritorială a Secției a II-a cu misiuni informative și contrainformative în Mol­do­va, Basarabia și Bucovina. Mai existau alte câteva Birouri și Sub-birouri Statistice în Ro­mânia și teritoriile ocupate după 22 iu­nie 1941.

Secția a II-a a înființat aceste structuri din nevoia de a avea relee în teritoriu care să cen­tralizeze, prelucreze, verifice și să trans­mită spre Marele Stat Major in­for­mațiile primite de la Siguranță, Jan­dar­merie și alte instituții locale. Serviciile de informații din România interbelică tindeau să intre într-o logică competitivă, iar Ar­mata avea nevoie, pe de o parte, de pro­priile canale de colectare a informațiilor, pe de altă parte, de interfețe regionale ca­re să asigure transmiterea ordinelor de la centru și legătura cu alte structuri in­for­mative din teritoriu (Serviciul Special de In­formații, Siguranța, Birourile 2 ale ma­ri­lor unități, alte instituții).

BSMI a fost înființat la 1 octombrie 1938 și a fost condus de locotenent-colonelul Ion Palade. Biroul avea ca misiune rutinieră centralizarea buletinelor contrainformative și a rapoartelor privind starea de spirit a populației emise de Siguranță și Jan­dar­me­rie. Punctele centrale de interes erau pro­blemele legionară, comunistă și mi­no­ri­tă­țile. Biroul ținea evidența capacităților eco­nomice și a lucrărilor de infrastructură din raza de acțiune; verifica paza obiec­ti­velor de interes strategic; raporta orice eve­niment sau accident important; evalua riscurile majore la adresa siguranței na­țio­nale; în situație de război, era implicat în acțiuni de spionaj și contraspionaj. În vara lui 1940, după cedarea Basarabiei și a nor­dului Bucovinei, BSMI a primit misiunea să trieze repatriații care treceau prin punc­tul de frontieră Ungheni, să-i sem­naleze și cerceteze pe cei suspecți. Un an mai târ­ziu, după intrarea în război, Biroul trebuia să contribuie contrainformativ la asigu­ra­rea liniștii spatelui frontului. O mare aten­ție era alocată parașutiștilor și spionilor sovietici, sabotorilor și propagandiștilor comuniști și legionari. Foarte important, Biroul Statistic Militar avea rolul de a cen­traliza listele de „internabili“, adică de persoane considerate periculoase – care tre­buiau deportate și internate în lagăre – din rândul evreilor, comuniștilor, legio­na­rilor, „sectanților“. Siguranța a primit de la BSMI datele mai multor persoane pen­tru a fi incluse în listele de internabili. Îna­inte de 22 iunie 1941, din Iași și celelalte localități din Moldova au fost deportați în lagăre foarte mulți membri ai elitei evre­iești. Pogromul de la Iași a pornit de la or­dinul lui Ion Antonescu de evacuare a în­tregii populații evreiești din Iași, ordin im­posibil de realizat logistic pe termen scurt și care a dus la o dezlănțuire de violență a autorităților și populației creștine îm­po­triva evreilor.

Prin unele din funcțiile schițate mai sus, Birourile Statistice ale Secției a II-a, în spe­cial cele din Iași și Chișinău, au jucat un rol în complicatul angrenaj al Ho­lo­caus­tu­lui. Ele furnizau informații, ex­per­tiză și or­ganizare. Rolul contrainformativ al Birou­rilor era prescris ideologic și po­li­tic, ope­rând cu categorii predefinite de sus­pecți. BSMI a contribuit la psihoza an­tisemită a autorităților prin faptul că evrei­tatea era tratată aprioric drept suspectă și potențial subversivă. Diferite incidente erau au­to­mat atribuite cauzal unor evrei. „Pro­ble­ma evreiască“ făcea obiectul unor afir­ma­ții apodictice, bazate pe ge­ne­ra­li­za­rea bru­tală și pe asocierea metonimică a evreității cu comunismul (există mai mul­te rapoarte semnate de Palade în aces sens).

Informațiile transmise mai departe de BSMI erau obținute nu doar pe căi oficiale, ci și prin intermediul agenților proprii sau al agenților acoperiți recrutați de agentura Biroului. Astfel intră în scenă Aurel Leon.

Leon l-a cunoscut pe Palade prin 1937-1938, la Regimentul 13 Dorobanți, pe când au început concentrările periodice. În 1939, la un an după ce Palade devenise șeful Bi­roului Statistic, l-a invitat pe Leon într-un birou de pe strada Ștefan cel Mare sub pre­textul discutării unui incident din unitate. Era sediul BSMI. Atunci a fost recrutat pen­tru a relata orice fel de „abuzuri, ne­mulțumiri, defecțiuni“ din unitate.

În BSMI mai utiliza un ziarist, Emil Ghiurț, cu care Leon avea să se regăsească în re­dacția de la Prutul. Serviciile de informații lucrau cu ziariști pentru că aveau acces la informații, uneori mai repede decât au­to­ritățile; ei erau în contact cu multă lume și puteau avea acces în diferite locuri în interes de serviciu, fără a atrage atenția; erau cultivați peste medie și aveau de­prin­derea scrisului și a dialogului; în fine, pu­teau influența opinia publică și transmite mesaje în acord cu interesele serviciului.

Aurel Leon, care era sublocotenent în re­zervă, a fost utilizat în cadrul BSMI pentru a întocmi situațiile privind obiectivele eco­nomice și lucrările de infrastructură din raza Biroului; pentru a completa cu in­for­mații din teren rapoartele periodice; pen­tru a semnala știrile importante sosite în redacție; în fine, pentru a culege din oraș informații despre legionari, comuniști și evrei.

Aurel Leon a lucrat pentru BSMI în spe­ranța că va evita frontul. Însă Biroul s-a mișcat odată cu armatele aflate în ofen­sivă. Între 10 august – 15 noiembrie 1941, Biroul a fost mutat la Bălți. Palade a de­ve­nit delegatul Marelui Cartier General pen­tru evacuarea evreilor și înființarea la­gă­relor de la Vertujeni, Florești și Ocnița.

Leon a mers și el cu trupa în Basarabia, dar nu știm exact ce a făcut. Din relatările evazive, aflăm că nu a fost angajat în nicio luptă până la Nistru. În septembrie a luat parte la luptele de la Dalnik, iar pe 8 ale lunii a fost rănit de o schijă la picior și, din spital în spital, a ajuns la Iași.

Pe 10 decembrie 1941, structura de con­tra­informații s-a mutat la Chișinău, devenind Biroul Statistic Militar Chișinău. Cu tim­pul, a primit tot mai multe atribuții de cer­cetare judiciară, putând trimite în fața curților marțiale parașutiști, partizani, spi­oni etc. Biroul din Chișinău a condus an­cheta în faimosul caz Alexander Eck, acu­zat că lucra pentru spionajul britanic, cu ajutorul unei rețele interne din care fă­ceau parte mai mulți artiști.

După însănătoșire, Aurel Leon a fost nu­mit în fruntea unui Sub-birou Statistic Mi­litar cu sediul la Iași (1 ianuarie 1943). În perioada de până la căderea regimului An­tonescu, Leon a reușit să construiască o spectaculoasă rețea de informatori și să pro­fesionalizeze funcționarea structurii, insistând pe respectarea procedurilor și a conspirativității. Serviciul lucra cu circa 50 de informatori cunoscuți de șeful sub-biroului și alți 20-30 cunoscuți doar de șefii de agentură. Printre agenții recrutați se număra încă un ziarist și scriitor cu re­nume: Eusebiu Camilar. Ar mai fi de po­me­nit avocatul Octavian Cădere, nume im­portant în Straja Țării, fratele pro­fe­so­ru­lui și diplomatului Victor Cădere.

Încă nu avem foarte multe informații des­pre activitatea structurii de informații con­duse de Leon. O parte din documentele Birourilor Statistice au fost distruse, altele au fost luate de sovietici. Fiind vorba de structuri informative, activitatea s-a des­fășurat în mare secret, fără multe urme pe hârtii. Securitatea a început să do­cu­menteze activitatea Birourilor Statistice abia în prima parte a anilor ’50, când ac­centul oficial în anchete cădea pe des­co­perirea activităților anticomuniste ale au­torităților antonesciene și mai puțin pe pe­nalizarea persecuțiilor împotriva evreilor. Cele mai ample și severe anchete au fost or­ganizate împotriva agenților Biroului din Chișinău și ai Sub-birourilor din Ba­sarabia, care au fost implicați în torturarea și executarea unor cetățeni sovietici. Ion Palade a fost anchetat mai mulți ani la rând pentru activitate anticomunistă, dar rolul său, cu adevărat important, în or­ga­nizarea deportărilor și lagărelor a fost slab documentat.

În fine, Aurel Leon și Emil Ghiurț au fost anchetați superficial, pentru că Securitatea avea alte planuri cu ei: i-a șantajat pentru a-i recruta. Ghiurț a semnat două an­ga­ja­mente, unul în 1949, altul în 1955, dar nu a dat randament. Aurel Leon, în schimb, a fost, pentru Securitate, o carte câș­ti­gătoare.

Sursă a Securității

După război, Aurel Leon a plecat la Bu­curești, unde a lucrat pentru mai multe zia­re, dintre care Drapelul, oficiosul PNL - Tătărăscu. S-a pus în slujba noilor or­gane informative, din România comunistă, executând „multe misiuni“ până în 1950, după cum singur mărturisea într-o au­to­biografie dată la Securitate. În 1950, a ce­rut permisiunea să se întoarcă la Iași, un­de se afla familia. Acolo s-a întreținut o vre­me din munca la câmp, construcții și alte meserii necalificate.

Securitatea l-a redescoperit pe post de con­tabil la Școala de Tractoriști din Iași. De data aceasta a pregătit recrutarea cu acte în regulă. Planul de măsuri prevedea o întâlnire legendată, arestarea secretă și atragerea spre colaborare pe bază de ma­te­rial compromițător. În ziua de 23 mai 1954, locotenentul de Securitate Ovidiu Teo­dor s-a prezentat la Școala de Trac­toriști la 8 dimineața, i-a arătat lui Leon o legitimație de la Arhivele Statului și l-a invitat la arhive pentru a clarifica o si­tuație din perioada gazetăriei. La intrarea în mașină, jurnalistul devenit contabil a fost lămurit că, de fapt, este invitat la Se­curitate. Acolo a fost anchetat de lt. I. Da­vid, conform unui chestionar pregătit di­nainte, pentru a fi evidențiate elementele compromițătoare din biografie. Conform raportului de recrutare, lui Aurel Leon i-au fost expuse două variante: „1) Prima variantă constă în aceia de a colabora cu organele Securității Statului în ve­de­rea reabilitării sale. 2) Trimiterea în fața justiției pentru faptele comise și ac­ti­vi­tatea ce acesta a depus“. Și continuă ra­portul: „Pus în fața acestei situații, sus­numitul și-a ales prima variantă“. A sem­nat angajament, a primit numele cons­pirativ „Stan Virgil“, i s-a făcut instructaj și s-a fixat deja prima întâlnire.

Așadar, Aurel Leon a fost constrâns să sem­neze angajament, trecutul fiindu-i ca o piatră de moară. A urmat însă o lungă perioadă de colaborare, până la finalul re­gimului comunist, și rămâne întrebarea da­că ziaristul a colaborat doar de frică. În dosarul său de rețea sau în dosarele in­fo­r­mative ale urmăriților se găsesc lungi ta­bele cu sume încasate de la Securitate. Une­le note informative sunt „de bine“, sim­ple profiluri de felul celor publicate în căr­țile sale, altele arată zel în acord cu mi­siunea Securității.

Întâi de toate, a fost folosit de organele de an­chetă pentru a contribui la de­cons­pi­rarea activității și agenților Secției a II-a a Marelui Stat Major și ai Birourilor Sta­tis­tice Militare. Nota sa despre Sub-biroul Sta­tistic din Iași, atașată la dosarul Octav Că­dere, este, deocamdată, singura sursă de informație privind activitatea structurii în vremea când a fost condusă de Leon.

O a doua zonă în care serviciile lui Aurel Leon au fost folosite intens a fost aceea a fostelor partide democratice. Ofițerii de Se­curitate observau cu satisfacție că Leon are un anturaj extins și că a reușit să se apropie de membri marcanți ai partidelor „burghezo-moșierești“ (de ex., profesorii Vasile Rășcanu și Paul State). Motiv pen­tru care era făcută propunerea de trecere în categoria agenților (1956). Securitatea a fost mulțumită și în perioada următoare de activitatea lui „Stan Virgil“, fiindu-i apre­ciată punctualitatea, eficiența cu care rezolva sarcinile și calitatea informațiilor (care s-au confirmat prin verificări din al­te surse). În 1959, oferea o lungă listă de foști membri ai partidelor istorice de la ca­re putea obține informații. În 1960, ofi­țe­rul care îl coordona scria într-o carac­te­rizare: „A fost dirijat în acțiuni concrete cum a fost de exemplu acțiunea Dia­co­nescu E. (fost inspector școlar PNL-ist și cercetător al Academiei – n. red.), Gheor­ghiu (Traian, profesor universitar, mem­bru PNȚ – n. red.), Chiper (probabil Gh., avocat, membru PNȚ - n. red.) și alții unde a dat materiale de bună calitate, pe urma cărora materiale informative s-a tre­cut la arestarea acestor elemente, aces­tea au fost trimise în justiție și con­damnate“. 

În 1966, Aurel Leon a intrat la Cronica. Din acel moment a început să lipsească de la întâlnirile cu ofițerul de legătură, iar la începutul lui 1967 nu a mai furnizat nicio no­tă, considerând că și-a făcut datoria fa­ță de Securitate. În toamna lui 1967, apare o chitanță la dosar, semn că a fost reluată colaborarea. Apoi altele. Ofițerul de Se­cu­ritate consemnează că „Stan Virgil“ a fur­nizat multe note despre istoricul Ale­xan­dru Zub. Prin poziția de la Cronica, Aurel Leon avea acces la lumea literară și ar­tis­tică. A fost direcționat, pe parcursul ani­lor ’70, spre Nicolae Carandino, Adrian Pas­cu, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Geor­ge Pruteanu, Mihai Ursachi (se re­mar­că notele despre bunul său prieten Ur­sa­chi). Urmează noi recompense bănești și noi note. În 1980, dovedește „același in­te­res pentru munca informativă“. În 1984, dă semne de oboseală din cauza pro­ble­melor din familie, dar este lăudat în con­tinuare de Securitate pentru rolul jucat în diferite urmăriri informative. Sunt cerute de la alți informatori note despre Aurel Le­on, pentru ca Securitatea să fie sigură că ziaristul rămâne loial. Nu putea lipsi din cazul Ion Caraion. Ia bani și este dirijat și în a doua parte a anilor ’80. În 1987, dă note despre pictorii din Iași. Ultima in­tra­re de la dosar este o chitanță din 8 de­cem­brie 1988, cu suma de 300 de lei, su­ma cla­sică pe care o primea. În 1991, s-a an­ga­jat la Monitorul, sperăm că de data aceas­ta fără misiune informativă. Pe do­sa­rul său, cineva a consemnat că a decedat în 1996. Acum dosarul se găsește în arhiva CNSAS și este la dispoziția cercetătorilor. //

CITIȚI

• Cum a început Securitatea să vândă oameni (I)
• Cum a început Securitatea să vândă oameni (II)