De același autor
Publicăm în continuare o replică la articolul Majorete şi minorete, de Erwin Kessler, apărut în numărul 15 (16 aprilie 2013) al revistei 22.
Oraşul văzut de generaţia ’80 este o expoziţie pe care am gândit-o şi am realizat-o pornind de la o temă recurentă în creaţia artiştilor din generaţia respectivă (de altfel, şi în cea a scriitorilor congeneri) şi de la faptul că unele dintre cele mai consistente puneri în expresie vizuală ale problematicii condiţiei citadine au fost articulate de către optzecişti în grupajul de limbaje, considerate până la un moment dat ca fiind „alternative“: fotografie, video, computer based art, instalaţie, performance. Şi încă ceva: e vorba de lucrări mai noi sau de unele realizate pentru actuala expoziţie. Această componentă, noutatea, a surprins plăcut publicul, ataşată fiind unor nume pentru care orizontul de aşteptare era de mult format.
Spaţiul galeriei Victoria Art Center e potrivit unei expoziţii cu acest profil. El permite şi prezentări alveolare, dar încurajează şi o ritmare oarecum narativă a traseului. Am încercat să structurez o dinamică a expunerii şi, în acelaşi timp, să avantajez o continuitate a parcursului. În acest sens, o idee care s-a ivit în urma unei discuţii de „şantier expoziţional“ a fost să renunţăm la crearea unor black boxes care ar fi fragmentat prea mult circuitul şi să asigurăm condiţiile necesare vizionării proiecţiilor prin dozarea/eliminarea unor surse de lumină.
Am solicitat să participe la expoziţie artişti pe care îi consider printre cei mai reprezentativi ai generaţiei (aş spune că au dobândit, prin valoarea operei, acest statut şi într-un context mai amplu decât cel generaţional), importanţi pentru a fi lucrat pe termen lung – şi lucrează în continuare – cu tema în discuţie şi cu limbajele mai sus pomenite. Sunt nume care au contribuit din plin la identitatea creatoare a Atelierului 35 în anii ’80. Această substructură a mult hulitului UAP a fost cel mai viu, activ şi nu de puţine ori problematic, pentru autorităţile comuniste, nucleu din viaţa artistică românească în acea perioadă nu tocmai comodă.
Performance-ul s-a integrat expoziţiei chiar în seara deschiderii, când galeria a fost invadată de un public impresionant de numeros. Un public alcătuit în bună parte din tineri. Se pare că le-a plăcut ce-au văzut la Victoria Art Center, lor şi celorlalte categorii de vârstă, căci expoziţia nu duce lipsă de vizitatori, nici după prima zi.
Ea, expoziţia, a trezit nemulţumirea şi a activat arsenalul de atac al lui Erwin Kessler (nici nu m-aş fi aşteptat la altceva). De mult timp, comentariile sale ţin mai mult de alt statut decât de acela al criticii profesioniste (în care spiritul critic se manifestă într-o zonă ocupată doar de argumente ce fac parte din instrumentarul meseriei respective). Erwin Kessler a devenit un demolator, iar vocabularul său se inspiră adesea din cel al pamfletului. Aş spune că în mai multe cazuri el se răfuieşte (de ce oare?) cu arta contemporană românească, nu o analizează.
Era previzibilă reacţia sa la expoziţia de care m-am ocupat şi prin trimitere la textul lui din numărul 4-5/2012 al revistei Arta, dedicat generaţiei ’80 a artelor noastre vizuale. Şi atunci, argumentele critice valide au fost prea des înlocuite de insinuări jignitoare şi s-au putut constata lacune serioase în cunoaşterea subiectului comentat.
Acum lucrurile îmi apar şi mai clar, aflându-mă cât se poate de aproape de inima expoziţiei Oraşul văzut de generaţia ’80. Indiferent dacă Erwin Kessler a observat sau nu cine este curatorul ei (spun asta pentru că numele meu nici nu apare în articolul său – oare să mă bucur că m-a „iertat“ ori să văd aici o strategie ieftină de atac?), eu îmi asum bunele şi eventualele rele ale acesteia.
Erwin Kessler îşi construieşte un discurs cu teză, în care trebuie să încapă şi la care trebuie să se adapteze subiectul ales, ce trebuie demolat. Tot ceea ce urmează, idei, comentarii cu exemple, ton şi vocabular, trebuie să se supună acestui deziderat – realitatea din teren contează prea puţin faţă de necesara coerenţă ideatică şi de expresie a autorului textului.
În cazul expoziţiei la care ne referim, am avut senzaţia, oarecum paradoxală, că Erwin Kessler a scris articolul cu pricina oarecum fără chef, pentru că aşa îi dicta datoria de demolator. Argumentele sale critice sunt aproape jenante prin subţirimea lor (povestire cu tendinţă a unor imagini, referiri la aparatul sanitar al galeriei), când nu sunt formulări jignitoare de-a dreptul. M-a amuzat felul cum şi-a ales „victimele“, atacând doar pe unii artişti, nici măcar menţionându-i pe alţii, cu care mai are şi el treabă din când în când, în propriile proiecte. Aşadar, deşi înfige lancea-i critică în pieptul generaţiei ’80 ca personaj-grup unitar, există în ograda opteziciştilor, din punctul de vedere (secret) al domnului Kessler, the good guys and the bad guys. Cum stăm cu obiectivitatea afişată, stimate coleg?
