De același autor
Scădem nivelul științei și al excelenței umane pentru a le adapta la capacitățile promoțiilor tot mai largi de studenți sau reintroducem selecția severă a acestora, cu prețul dureros al îndepărtării multora? Învățământ de mase sau de elite: aceasta este dilema universității actuale.
În 1810, pe vremea lui Humboldt și Goethe, universitățile din întreaga Germanie numărau 50.000 de studenți (K.E. Jeissmann, P. Lundgreen, edd., Handbuch der Bildungsgeschichte, vol. I, München, 1987). Astăzi, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj se poate mândri de una singură cu efective mai ample. La o primă vedere, e un incontestabil progres... cel puțin în ordine cantitativă. Faptul că, într-o țară ca România, lipsită nu doar de universități, ci chiar de statalitate în 1810, accesul la învățământul universitar este astăzi atât de facil și general ar trebui să ne bucure.
Firește, o astfel de dezvoltare presupune că, între 1989, când UBB Cluj avea 5.000 de studenți, și 2013, când sunt înmatriculați mai mulți tineri decât la Oxford, Princeton și Yale însumate, a crescut capacitatea universității de a oferi un învățământ de calitate, de a recruta profesori de vârf, de a acumula biblioteci și expertiză în numeroasele materii noi, inexistente acum două decenii, de la studii europene și comunicare la diversele aspecte ale economiei sau filosofiei pe care sistemul comunist de învățământ nu le putea acoperi din rațiuni politice.
Totodată, e de bănuit că ameliorarea învățământului liceal și dezvoltarea cererii pe piața profesiunilor superioare au făcut posibilă și chiar necesară opțiunea majorității absolvenților cu bacalaureat pentru continuarea studiilor. E de negândit că un tânăr ar urma studii de masterat în comunicare pentru a sfârși ca vânzător într-un supermagazin.
Dat fiind că universitatea presupune o comunitate a excelenței, ea nu poate fi decât extrem de selectivă, spre deosebire de învățământul general și obligatoriu, care e inclusiv. E de presupus că, fidelă tradițiilor sale, metoda universității rămâne, după cum scria Vasile Pârvan în 1919, „aceea a cultivării și selecțiunii sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui individ care ne este încredințat cu piatra de încercare a Cultului Ideii. Cine rezistă și dă scântei e vrednic să intre în confraternitatea Universității naționale. Cine e un simplu pietroi brut e dat înapoi în grămadă...“ (Datoria vieții noastre, 1919).
În fine, s-ar presupune că orașe precum Târgoviște sau Suceava, cu o bogată viață culturală și o fină intelectualitate, private îndelung de privilegiul de a avea instituții academice, și-ar fi atins în sfârșit potențialul de a funcționa ca niște autentice Göttingen sau Cambridge.
Dacă nu ar fi așa, universitatea românească în forma ei actuală ar deveni, ca să-l citez din nou pe Pârvan, „o uzină de superficialități și inutilități, de nonvalori sociale, culturale, politice“, a cărei existență ar fi „nu numai absurdă, ci și imorală“.
Voi încerca în rândurile care urmează un diagnostic rapid al universității românești. Precizez că exclud din plecare învățământul tehnic, medical și artistic, referindu-mă doar la ceea ce medievalii numeau universitas studiorum, iar lumea anglofonă cheamă „arts and sciences“ – cu alte cuvinte, știința pură și materiile înscrise „Cultului Ideii“. Nu mă va interesa corelarea producției de posesori de diplomă cu, horribile dictu, piața forței de muncă, ci doar calitatea studiilor universitare actuale și impactul ei asupra nivelului general al națiunii.
Empiric vorbind, orice profesor deplânge, an după an, precaritatea intelectuală a tinerilor trimiși de liceul românesc în amfiteatrele universității. În primă instanță, această situație e imputabilă exploziei numărului de studenți. Școala românească oferă un învățământ de masă, iar rezultatul său nu poate fi decât cultura de masă. Nu ne putem împotrivi, până la urmă, progresului social înscris în logica democrației, al cărui produs este „omul-masă“ descris de Ortega Y Gasset (La rebelión de las masas, 1930). Învățământul de masă nu produce elite, ci știință și cultură de masă, care „poate fi însușită cu cele mai modeste capacități fără efort intelectual sau moral, la un preț foarte scăzut“, pentru a-l cita pe Leo Strauss (What Is Liberal Education?, 1959). O educație liberală, adică în mod veritabil superioară, trebuie să ofere, în ordinea spiritului, antidotul la cultura de masă, adică eliberarea de vulgaritate. Rezultatul ei nu este specialistul, ci o ființă umană completă, educată întru virtute și înțelepciune. Aici, Pârvan se întâlnește profetic cu Leo Strauss sau cu discipolul său Allan Bloom: universitatea trebuie să aibă un singur scop – eliberarea de vulgaritate și zidirea, morală și intelectuală, a marilor oameni sau, cu un termen antipatic, a elitelor. Nu lumpen-intelectualitate, ci aristocrație a minții și a virtuții.
Declinul spiritual al învățământului superior, legat de masificare și mercantilizare, nu ne privește așadar doar pe noi. El s-a insinuat, ca o boală secretă, și în edificiul atât de invidiat al universității americane. Aversiunea față de valorile înalte, caracteristică relativismului moral al veacului, „diversitatea perversității“ sau deschiderea universității spre „vulgaritatea lumii exterioare“ sunt cauze ale „încuierii minții americane“ (Allan Bloom, The Closing of the American Mind, 1987).
Ne lovim astfel de prima contradicție căreia învățământul contemporan trebuie să-i găsească o soluție. Masificarea învățământului înseamnă accesul general al tinerilor la liceu și universitate. Pe de altă parte, efortul intelectual și moral pe care îl reclamă învățământul liceal și superior nu este accesibil tuturor. Ce facem: scădem nivelul științei și al excelenței umane pentru a le adapta la capacitățile promoțiilor tot mai largi de studenți sau reintroducem selecția severă a acestora, cu prețul dureros al îndepărtării multora? Învățământ de mase sau de elite: aceasta este dilema universității actuale.
Soluția cea mai proastă este amalgamul. În termeni concreți: masificarea elitelor, dat fiind că transformarea maselor într-o elită extinsă este posibilă doar ipotetic, cu eforturi uriașe, întinse pe secole. Fenomenul fabricilor de diplome este doar mai acut în România, dar în niciun caz singular, întrucât nici diplomele de licență de la universitățile din Viterbo, Nancy sau Jena nu valorează mult mai mult decât cele tipărite la Oradea sau Constanța. Transformate în fabrici de diplome, universitățile românești îneacă talentul și meritul tânărului înzestrat în masa de mediocritate ambientă și relativizează excelența. În România, orice plagiator cu diplomă poate ajunge prim-ministru, nesancționat de comunitatea academică sau de masele obișnuite cu relativismul valorilor.
Singura ieșire pe care o întrevăd este crearea unui sistem cu două viteze. Dat fiind că societatea și piața nu par dispuse să renunțe la învățământul de masă extins până la nivel de licență, devine urgentă crearea unui sistem paralel, menit să creeze și, dacă se poate, să păstreze în țară elitele. Aici nu poate încăpea democrația, în înțelesul ei vulgar, ci doar o aspră selecție a meritului, efortului și talentului. Putem să ne inspirăm, de pildă, din sistemul „marilor școli“ născocit în Franța, unde egalitarismul este doctrină de stat. Aici, tinerii cei mai înzestrați nu se înscriu la universitate după bacalaureat, ci urmează două clase pregătitoare la câteva licee prestigioase, după care dau examen la una dintre grandes écoles. Acestea oferă un sistem de internat comparabil cu cel din colegiile britanice, biblioteci adesea mai bune decât universitățile și, nu în ultimul rând, un statut invidiat, de funcționar stagiar al statului și un salariu! Indiferent ce filieră urmează, acești tineri ajung de regulă elita națiunii: profesori universitari sau în marile licee, funcționari superiori, politicieni, magistrați, directori ai întreprinderilor naționale etc. Dintre ei se recrutează, de altfel, și elita companiilor private.
Instituirea unui sistem universitar elitist și paralel, concentrat la București, Cluj și Iași, este costisitoare și cere timp, dar îmi pare unica alternativă la universitatea de mase și la fabricile de diplome. Degeaba vom adăuga reformă peste reformă sub fiecare ministeriat, dacă nu există alternativă la învățământul de masă. Din nefericire, s-a văzut că, în România, zona privată nu s-a priceput să producă alternativa calității, ci s-a afundat și mai adânc în mâlul imposturii și precarității intelectuale. Este nevoie deci de un efort național, pentru a salva elitele fără de care România va fi mereu un simplu exportator de creiere și furnizor de mână de lucru ieftină. Adică o țară din lumea a treia, cu toată apartenența ei nominală la Uniunea Europeană. //