De același autor
Filozofia e din nou la moda. Evenimentele sunt cele care n-o lasa sa moara. Realitatea se schimba, teoria vine s-o fixeze - si, ca-n natura, desi apa curge la fel, ea nu e niciodata aceeasi. "Filozofia e eterna, dar cresterea interesului pentru filozofie este legata de ceea ce se numeste pompos infrangerea ideologiilor sau pierderea valorilor, eveniment din care eu fac o bunavestire. Totusi, aceasta cautare a sensului este ambivalenta. Nu stiu daca e vorba despre o cerere de certitudine sau de indoiala. Meseria mea e sa transmit indoiala." Acestea sunt cuvintele redactorului-sef al noului magazin Philosophie, Raphael Enthoven, conceput in 2006 dupa modelul saptamanalului Lire, cu un succes crescand in lumea francofona, alaturi de Sciences humaines, de pilda, alt glossy cultural. Nu e interesant pentru discutia noastra, dar e poate picant sa stiti ca Enthoven e un tanar de 31 de ani care a fost casatorit cu fata lui Bernard-Henri Levy si amant al Carlei Bruni. Observati, tanarul filozof nu e de acord cu "moartea ideologiilor", implicit cu acel "raport asupra cunoasterii" care a parafat "slabirea" gandirii "tari" pentru perimetrul cultural francofon.
Cu faptul ca ideologia n-a murit e de acord un alt filozof francez care, astazi, este cel mai cunoscut intelectual francez in Statele Unite: Alain Badiou. In Le Monde din 18 octombrie, filozoful de origine marocana, in varsta de 71 de ani, fost maoist, publica cea mai violenta diatriba anticapitalista pe care am citit-o de la caderea regimului comunist incoace: "Capitalismul nu e decat un banditism, irational in esenta lui si devastator in devenirea lui. Dintotdeauna, a platit cateva scurte decenii prospere, salbatic de inegalitare, cu crize in care dispar cantitati astronomice de valori, cu expeditii punitive sangeroase in toate zonele considerate de el strategice sau amenintatoare si cu razboaie mondiale in care-si refacea sanatatea". Pentru a putea afirma asa ceva, ideologiile trebuie sa fie aici, la indemana: "Trebuie rasturnat vechiul verdict dupa care ne-am afla la sfarsitul ideologiilor". Pentru ca, scrie el, acest sfarsit nu se traduce decat prin sloganul, actual, "sa salvam bancile!". Asadar, trebuie sa revenim, gesticuleaza Badiou, la comunism: "Il vom resuscita, in lumina sa cea noua", pentru a face din el, iarasi, "o asociatie in care libera dezvoltare a fiecaruia sa fie conditia dezvoltarii libere a tuturor" (Marx, citat de Badiou). Pentru aceasta lupta, trebuie reinstaurata "suveranitatea ideii", respectiv gandirea libera: "gandire vie si actiune organizata". De asta sa fie filosofia la moda?
Incerc sa nu-l judec pe autorul acestui articol. Pe de-o parte, premisa lui Badiou este aceeasi ca a lui Enthoven: moartea ideologiilor este pura manipulare, incercarea de a ne face pe noi, "poporul" - adica nu bancheri, stabi, afaceristi -, sa renuntam la judecata sistemului si sa-l servim prin executii tot mai performante. Dar Enthoven, si alaturi de el cativa dintre filosofii francezi, care traiesc la umbra lui Foucault si compania, reprezinta un discurs alternativ la "filozofia politica" si, mai ales, la platitudinea de afect a acesteia. Pentru ca, atata vreme cat nu intra sub incidenta domeniului discursurilor stiintifice, filozofia trebuie sa mobilizeze, sa atinga, sa deschida, sa schimbe. Ea trebuie, nu poate altfel, sa nu-si piarda valoarea literara, sa nu ignore sensibilitatea, dar in acelasi timp trebuie ca exigenta de adevar care o prezideaza principial sa nu dispara, sa n-o lase sa se transforme intr-un discurs care suna bine, dar face rau sau cel putin e nepotabil pentru gandire.
Ideologia este prin excelenta discursul teoretic adresat sensibilitatii colective; indemnul din tribune. Sigur, exista public si public. Nu toti il asculta pe Badiou, nu toti il ascultau pe Codreanu. Avem lacanieni, avem fregeieni. Dar filosofia nu-si poate mentine statutul de discurs public daca ignora ideologia, adica interpretarea realitatii prin construirea a diverse fire epice care, inainte de a spune adevaruri, trebuie sa convinga, sa aiba coerenta si drama. Intrebarea mea e alta: de ce n-am putea trai in absenta filozofiei ca discurs public, de ce n-am putea inlocui ideologia cu diverse distractii mentale, cum e, de pilda, fotbalul sau, trecand in alta galaxie, amorul? De ce, atunci cand criticam sistemul - oricare ar fi el -, simtim nevoia sa compunem o poveste, sa facem din cuvinte o partie pentru umori, o cutie de rezonanta a simtirii? Pentru ca adevarul nu e poveste. Poate ca adevarul e pur si simplu acea putere de a te indoi care uneori te pierde, dar care iti confirma ceea ce Ricoeur ar numi fidelitatea fata de propria ratiune, fata de propriul "sine", cel care te obliga sa gandesti ipoteze contradictorii si sa le confrunti cu propria experienta.
Articolul lui Badiou poate fi foarte usor deconstruit, si nu doar stilistic. Criza care-i prilejuieste lui tirada anticapitalism e mai degraba abstracta, pentru omul de rand in numele caruia vorbeste el. Desigur, profita de pe urma ei "cine are"; din acest punct de vedere, nicio indoiala: economia speculativa isi are propriile limite. Apoi, desigur, productia capitalista exploateaza "cele mai josnice pulsiuni" (Badiou) ale oamenilor, respectiv instinctele primare. Da, capitalismul nu e un sistem moral, atata vreme cat, de pilda, lupta impotriva taierii padurilor prin campanii duse de reviste lucioase cu pagini colorate in verde, iesite tocmai din lemn sacrificat pentru care pretind ca lupta. E un sistem contradictoriu si functioneaza pe cele doua paliere despre care am invatat: vizibil si invizibil. Capitalismul este, insa, tocmai de aceea, un sistem usor de combatut, daca despre asa ceva e vorba, dar greu de invins din afara. Pentru ca el seamana cel mai bine cu omul.
Dovada: astazi ma duc sa schimb niste lei in euro, la casa de schimb de langa blocul in care stau. Inauntru, cineva care avea bilete de euro pe care, probabil, le schimba in lei; eu urma sa fac invers si, deci, circumspecta doamna care oficia sa se aleaga cu un profit rezultat din cea mai elementara speculatie: diferenta de curs era de 13 bani pentru un euro. O clipa, m-am gandit: daca barbatul acela care se pregatea sa cumpere lei ar avea incredere in mine, am putea face noi tranzactia, fara intermediar, fara ca altcineva - tert - sa ne "fure" pe amandoi: "o asociatie in care libera dezvoltare a fiecaruia sa fie conditia dezvoltarii libere a tuturor". Si ma gandeam: OK, asa e, dar, daca noi am boicota casa de schimb, in scurt timp ar aparea un accident in aceasta economie "au ras du peuple", cum spune Badiou: ar aparea cineva care ar fura, ar fugi cu banii. Ce faci? Il omori? Nu, pentru ca e prea mult, apoi ar veni altii. Nu: profiti. Iti spui: pentru ca nu sunteti perfecti, eu o sa-mi deschid o casa de schimb si o sa va iau din bani, dar in schimb imi asum responsabilitatea unui schimb fara surprize neplacute.
Exemplul e umil, dar autentic. Singura atitudine cu adevarat filozofica astazi este scepticismul. Asta nu inseamna ca intrebarile pe care filozofia te ajuta sa le formulezi au toate un raspuns aprioric si ca ele nu pot constitui radacina unui entuziasm. Atata vreme cat se indoieste, asa cum spune Enthoven, filozoful poate fi mai degraba marxist sau poate libertarian, mai mult deconstructionist sau, dimpotriva, fenomenolog heideggerian. Acum, in Franta, filozofii de stanga sunt cei mai proaspeti, activi ganditori francezi, care nu se lasa usor inghititi de integrare institutionala de stat si nici nu servesc publicului portii de carisma cu stabilizatori. Doar ca, fie si asa, trebuie sa se fereasca de capcana ideologiei, in ce sens: sa nu ignore realitatea in chiar clipa in care pretind ca vorbesc in numele ei; realitatea omeneasca, despre care nu stim nici astazi ce e, dar de la care stim mereu la ce sa ne asteptam: la acelasi lucru.
