Avem un fumator in cartier(L’Etat et moi)

Alex. Cistelecan 10.08.2005

De același autor

Pentru o privire cat de cat antrenata in sportul suspiciunii, motivele care stau la baza actualei prigoane medicalo-statale dirijate impotriva fumatorilor sunt evidente: a) deturnarea si coborarea nivelului dialogului social (dovada si acest text); b) in cadrul strict alimentar, ocultarea adevaratei probleme, anume ca nimeni nu mai mananca astazi doar carne, sau pur si simplu cartofi, sau orice altceva, ci mai degraba ceva ce preferam sa nu stim. Nici in bucatarie nu mai exista victime inocente(1); c) bifarea unei noi etape in istoria - deja venerabila - a biopoliticii mondiale, etapa care depaseste stadiul “clasic” al eugenismului nazist printr-o schimbare de nivel a discursului ideologic: de la metafora la literalitate. Justificarea nu se mai face prin apelul la mit, ci prin indreptarea severa a indicatorului catre propria transparenta radiografie. Astazi politia stie, nu crede; d) si, in fine, aspect legat direct de precedentul: mentinerea fortata a subiectului intr-o stare de culpabilitate paralizanta, aspect ce se explica cel mai rapid prin recursul la Critica Violentei a lui Benjamin (unde vina nu este un concept etic-religios, ci un concept ce tine numai de sfera dreptului si unde, prin urmare, eliberarea de vina - aparitia lui Mesia - este, de fapt, o eliberare de lege si drept), sau prin recursul la dezvoltarile ulterioare aduse de Agamben (unde “vina nu se refera la transgresiune, adica la determinarea licitului si a ilicitului, ci la simplul fapt de a fi in vigoare al legii, la simplul sau fapt de a se referi la ceva”(2), si unde, prin urmare, “atata vreme cat exista Stat, nu exista libertate” /Engels si altii/).

Pentru moment insa, mie Statul mi-a intrat deja in toaleta. Si imi controleaza respiratia. Dovada ca masurile biopolitice contemporane sprijinite de armata de halate albe tin de pura ideologie este intrupata si furnizata chiar de noul subiect igienico-alimentar corect: acolo unde ne-am fi asteptat la reaparitia lui Apollo, spalat de toate deseurile lumii noastre, a survenit, in realitate, obezitatea ca simptom al epocii, corpul care isi iese din limite, extinzandu-se la infinit. Pana una alta, tutunul, cafeaua, alcoolul si chiar canabisul au fost, ca diavolul, mereu in preajma omului, vechi tovarasi in istoria suferintelor lui, pe cand cancerul e o boala strict a epocii: un simptom al ei. In cuvintele lui Baudrillard, individul devine “metastaza canceroasa a propriului cod genetic”. Situatia reflecta, in fond, cat se poate de clar, teoria lacaniana despre natura discursului stiintei, anume excluderea subiectului din interiorul sau: caci subiectul stiintific corect, produs in America, pare a nu mai fi decat pura res extensa, nemaistingherita de negativitatea res cogitans-ului; sau, sarind la alt nivel lacanian, astazi nu mai exista decat subiectul pur al enuntului - imaginea omului promovata de media si ideologie, filosofia imaginarului (atat de la moda astazi), psihanaliza jungiana etc. - din care lipseste dimensiunea subiectului enuntarii. Nu forme fara fond, ci fond fara forma. Asa cum scria Adorno, identificand chiar in sanatatea standardizata a epocii maladia ei mortala, in fata acestor campioni ai igienei si maratonisti ai bunului-simt, “nu e nevoie de mult ca vivacitatea lor alerta si fortele lor debordante sa ne faca sa-i luam drept niste cadavre bine pregatite carora li s-a ascuns vestea propriului deces. Toate miscarile lor seamana cu reflexele unor fiinte la care inima s-a oprit”(3).
Spatiul public a devenit fast-food. Asa cum puterea politico-mediatica isi exercita astazi isteria(4) in numele unor idealuri stiintifice reci, lipsite de orice pasiune - si tocmai de aceea mai opresive -, intr-un mod similar in spatiul public discutiile sunt dezinfectate din fasa de orice reziduuri ideatice periculoase, nelasandu-se loc decat ideologiilor minimaliste ale ecologismului sau multiculturalismului, al caror unic slogan este: “macar sa nu facem deranj”. De-a linistea. Juisam in vina. Odinioara ne indoiam de capacitatea de “a tine piept vietii” si de maturizarea fericita pe care ar putea-o avea o tanara generatie versata in boemie. La ce-ar trebui sa ne asteptam insa de la o viitoare generatie pentru care spatiul public inseamna inghesuiala din fast-food, iar betiile sunt inlocuite de supradoze de hamburgeri? “Mange ton Dasein!”. Motivele succesului planetar al fast-food-urilor nu trebuie cautate departe: este adevarat ca, fata de vechiul restaurant, ele inseamna mancare mai proasta, dar la acelasi pret, serviciu cu cotul, relatii impersonale (fara pourboire), chelneri anonimi (cu tot cu numele din piept); dar tocmai din aceste motive fast-food-ul s-a si impus: pe chipul clientului bruscat si fericit dinauntru se citeste ceea ce Freud descria astfel in analiza Omului cu sobolani: “se remarca pe chipul sau o expresie complexa si bizara, expresie pe care n-as putea sa o traduc altfel decat ca fiind oroarea unei juisari de el insusi ignorata”. Ceea ce ne conduce la adevarata problema: pasivitatea opiniei publice, impacarea inteleapta cu care cetateanul asista astazi la repetata sa privare de libertati. Sa mai gasesti astazi un fumator necoplesit de vina de a fuma este o veritabila performanta. Pana nu demult era valabila sintagma conform careia “sociologii incep sa vorbeasca mizerabil, iar mizerabilii incep sa vorbeasca precum sociologii”. Astazi reconcilierea a mai facut un pas, final, spre in sine si pentru sine, iar mizerabilii vorbesc din nou mizerabil, dar nu in mod imediat, ci reproducand gunoiul sociologic pe care li-l dicteaza aparatele ideologice de stat jos. “Fumatul ucide!”. Dar cine traieste? “Fumatul produce impotenta!”. Dar cine se mai gandea la asa ceva(5)? “Fumatorii mor prematur!” Moare cineva la timp? Sau, in fine, mai elegant, argumentul obrazului: “Atunci cand fumezi, cei de langa tine, onorabili fumatori pasivi, inhaleaza o cantitate de fum cel putin dubla”. Ei da, fireste, in cele din urma recursul la ura si da-te-mai-incolo e cel mai eficient: capra vecinului e o problema pe care fiecare trebuie sa o rezolve, intr-un final, prin lucru manual. Producerea si comercializarea vinii pure marcheaza o noua etapa, finala (?), si in evolutia statutului politiei: in mod paralel cu evolutia spectacolului la Débord, am avut politia concentrata (modelul clasic al suveranitatii) si politia difuza (fiecare este politist pentru celalalt: modelul statelor comuniste; sau toti sunt politisti pentru fiecare: modelul politiei mediatice din statele democratice); astazi, in fine, asistam la aparitia politiei integrate intre subiect si el insusi. O noua stare de exceptie se instituie si un nou lagar isi inchide portile: la mine in toaleta. Vezi mitul centralistelor(6).
Fumatori din toate tarile, feriti-va! Vin, in sfarsit, americanii, cu tot cu armata lor de specialisti. “Jesus and his lawyers are coming back”. Ca Mesia lui Kafka: a doua zi, pe cand nu mai persista decat durerea de cap. Principiul suprem al psihanalizei lacaniene afirma ca nu exista raport sexual: ceea ce in viata se traduce prin aceea ca orice implinire a dorintei e ca o victorie prin neprezentare. Se spune ca in momentele de juisare aproape scontata, Adorno aude tropait nazist pe coridor, Supraeul cu chipiu intra in camera strigand “Ce se petrece aici?”, iar tu te gandesti deja la altceva.

Note:

1. Iar despre noul statut ontologic al materiei pe care il pun in lumina E-urile inca nu s-a scris destul: o paradoxala materie produsa artificial care costa mai putin decat gratuitatea insasi a materiei, decat physis-ul ei;
2. Giorgio Agamben, Homo sacer. Il potere sovrano e la nuda vita, Giulio Einaudi, Torino, 1995, p. 32;
3. Th. W. Adorno, Minima moralia, fragm. 36;
4. Subiectul isteric este subiectul care bombardeaza literalmente stapanul cu intrebari privind propria sa identitate simbolica: este un subiect care rezista in numele unui rest - obiectul a - identificarii pe care o propune discursul stapanului. O lege (si o putere) isterica - asadar, un discurs al stapanului care este in acelasi timp un discurs al istericului, asadar o nietzscheeana morala a sclavului - este o lege care ramane in vigoare ca forma goala a legii, lipsita de continut, iar subiectul politic al acestei puteri, viata nuda, devine in mod imediat lege: o Scriptura care si-a pierdut sensul si ramane in vigoare devine imediat viata - anume viata traita la poalele Castelului sau in Procesul kafkian, cf. Giorgio Agamben, op.cit., pp. 57-71;
5. Sa sesizam aici “literalitatea” cu care se mai implineste o profetie lacaniana, anume teoria instantei simbolice: daca, in psihanaliza lacaniana, tatal simbolic, le Nom-du-Père, este o metafora a carei “asumare” permite iesirea fericita din complexul oedipian si, asadar, solutionarea dialecticii a fi - a avea (falusul), pe scurt: potenta, atunci astazi metafora tatalui ca metafora devine literala: le Nom-du-Père, simbolicul, devine ceea ce era dintotdeauna: formula genetica: semnificant. Mai lacanian nu se putea.
6. Mitul Centralistelor. In eternul judet Vaslui a avut loc urmatoarea intamplare: o cetateanca, dornica sa vorbeasca cu mama sa, telefoneaza in mod repetat la numarul acesteia, fara a i se raspunde. Cand, intr-un final, la a sasea incercare, sa zicem, mama cautata raspunde la telefon, dialogul se desfasoara intr-un mod tot mai rastit pe marginea acestor doua enunturi evident antagoniste: fiica: “am mai sunat de vreo cinci ori, dar n-a raspuns nimeni”; mama: “imposibil, eram acasa”. Discutia deja incinsa a fost solutionata fericit prin interventia live a unei voci pe fir: “asa este, doamna, v-a mai sunat, ca tot eu am facut legatura”. Centralistele reprezinta, fara indoiala, in chiar aparent modesta lor existenta, un motiv filosofic extraordinar: cel al comunicabilitatii intrupate, al medierii in carne si oase. Un adevarat daimon socratic. Iar sfera mijloacelor pure este, dupa cum stim de la Agamben, in acelasi timp posibila alternativa la sistem si domeniul cel mai investit de catre acesta. Solutia la problema centralistei pare a fi dedublarea sau inmultirea ei: sa lasam centralistele sa vorbeasca intre ele.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22