De la partidul de cadre la partidul digital. Nou și vechi în tipologia partidelor

Hyper-conectivitatea digitală a schimbat lumea politicii. Partidul digital folosește cyber-spațiul pentru a transfera aici activitățile sale, însă instituționalizarea acestor modele rămâne fragilă.

Alexandru Gabor 02.03.2021

De același autor

Spre deosebire de conceptul „democrație”, moștenit de la antichitatea greacă, termenul „partid” a intrat în jargonul politic european abia în secolul al XVII-lea, originat etimologic în verbul latin partire, cu sensul a diviza, a separa. El nu a fost însă adoptat direct din latină, păstrându-i-se doar conotațiile. Partid înseamnă parte, conceptual distinct de întregul politic, anume orașul-stat, republica sau monarhia. Prima definiție în modernitate ce consfințește înțelesul politic al partidului îi aparține filosofului politic E. Burke (1770), care ne spune că „partidul este un grup de oameni uniți, care urmăresc interesul național prin eforturile lor comune, în temeiul unui principiu particular asupra căruia ei toți au agreat”. În cultura română, prima atestare a conceptului „partid politic” i se datorează lui M. Kogălniceanu și manifestului de modernizare Dorințele partidei naționale în Moldova, redactat în 1848 la Cernăuți.

Partidele intră propriu-zis pe scena politicii începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în același timp cu construcția statelor-națiune. Instituționalizarea partidelor și apariția statelor trec drept procese interconectate, ce se potențează reciproc. Pe de o parte, încep să se dezvolte instituțiile legislative ale oligarhiilor concurențiale, cu autonomia tot mai mare a legislativului. Partidele se manifestă și apar în raport cu instituția parlamentului, o parte din ele avându-și aici originea. Pe de altă parte, partidele nou-create în secolul al XIX-lea sunt și actorii responsabili de procesul gradual de democratizare. În acest sens, se afirmă că partidele politice au creat democrația modernă, fundamentată pe pluralism politic și mandat de reprezentare a voinței cetățenilor.

O serie de precondiții istorice și instituționale au înlesnit apariția și consolidarea partidelor moderne. Printre cele mai relevante se regăsește redefinirea cetățeniei și a drepturilor individuale, în primul rând dreptul de a vota. Trecerea lentă de la votul cenzitar, bazat pe census și avere, la vot universal, istoric inițiată de Revoluția Franceză și încheiată în prima jumătate a secolului XX, a extins ceea ce numim corpul electoral, proporția cetățenilor cu drept de vot. În egală măsură semnificative, libertatea cuvântului și cea de asociere au fost, treptat, consfințite în lege. Nu în ultimul rând, Revoluțiile de la 1848 și marea Revoluție Industrială schimbă radical ordinea socială, apărând noi clivaje politice și sociale, pe care, ulterior, partidele le-au adoptat ca principii identitare. Dialectica dintre nou și vechi, dintre progres și conservare se reflectă acum în viața embrionară a partidelor.

Știm ce este un partid politic? Probabil că puțini ar răspunde negativ la această întrebare. În fiecare buletin de știri aflăm ceva, de obicei negativ, despre cutare partid politic. La nivelul opiniei obișnuite, nu e exclus ca unii să definească partidul politic drept o coterie cu scopul de a ajunge la celebrul „ciolan”. Nu e nimic greșit aici. Această aproximare vulgară a definiției partidului politic nu e departe de intuiții clasice ale teoriei partidelor – pentru unii, partidele nu sunt altceva decât asocieri libere care urmăresc controlul deciziei guvernamentale prin mijloace legale. Această definiție nu menționează Binele comun, vreo „viziune” asupra unei societăți mai bune sau un proiect de modernizare. Dimpotrivă, alții consideră că un partid, pentru a-și merita numele, trebuie să dețină o ideologie politică, respectiv membrii săi să împărtășească un set de valori politice. În siaj, unii au propus ca definirea partidelor să includă capacitatea lor de a avea un program de politici publice. În alte definiții, este accentuată dimensiunea instituțională – partidele politice sunt coaliții cu norme, reguli și proceduri – sau succesul electoral: partidele politice trebuie să reziste un anumit număr de cicluri electorale în parlament. Suntem încă departe de un consens, însă poate el nici nu e necesar. Tentativele de definire a partidului politic ne ajută să delimităm acest subiect central al democrației liberale – partidele politice sunt altceva decât grupurile de interese, facțiunile, grupările de lobby, mișcările sociale, politizate sau nu, sau alte alianțe construite în vederea unui scop imediat.

Astfel, vorbim despre partide cu o anumită orientare politică, de stânga sau de dreapta, ce apelează la ideologii concurente pentru a se legitima în fața alegătorilor. Clasificarea partidelor după apartenența la o familie politică (social-democrată, creștin-democrată, conservatoare, ecologistă sau liberală) nu este și singura tipologie a partidelor. Alte criterii pentru diferențierea partidelor au fost originea lor (partide născute în parlament sau extraparlamentare), specificul membrilor (partide de cadre vs partide de masă), disciplina la vot (partide suple vs partide rigide), nucleul electoral (partide tradiționale vs partide catch-all, respectiv partide cu o ideologie difuză, cu strategii de a atrage segmente electorale eterogene, spre deosebire de partidele tradiționale, ce își conservă un bazin electoral stabil). O apariție nouă, intens problematizată în ultimele decenii, este partidul-cartel, respectiv o metamorfoză a partidelor vechi ce ajung dependente de relația cu statul și devin tot mai străine de propriul electorat. Procesul este înrudit cu mai cunoscuta evoluție a sistemelor de partide spre partidocrație, îndelung criticată.

Așa-numita revoluție informațională, hyper-conectivitatea, proliferarea penetrării internetului și a social media, în principal Twitter și Facebook, a aprins recent o substanțială controversă despre rolul tehnologiei și al instrumentelor digitale în competiția interpartidică. Peisajul politic recent a integrat o nouă specie, partidul-digital, numit și cyber-party. Acolo unde unii au anticipat un pericol de sminteală colectivă, precum U. Eco, sau un catalizator al polarizării sociale, alți actori politici au găsit un filon de aur electoral. Spre deosebire de televiziune și media tradițională, internetul și social media prezintă câteva avantaje – sunt mai puțin reglementate și, totodată, facilitează modalități alternative de comunicare, specifice noilor media.

Partidul-digital folosește instrumentele tehnologiei bazate pe internet pentru a crea și a edifica o nouă relație între electorat și reprezentanți. El apare ca o reacție organizațională, perfect naturală, la tendința de a folosi, poate în exces uneori, rețelele sociale și internetul. Partidele își construiesc o prezență digitală și transferă în hyper-spațiu activități ce, altminteri, ar fi urmat tiparele clasice de socializare politică. Un episod ce poate părea sci-fi este lansarea programelor politice prin intermediul hologramelor, care personalizează hyper-liderul charismatic în multiple locuri, așa cum s-a întâmplat în Franța, în campania prezidențială din 2017, cu Jean-Luc Mélenchon. Spațiul digital începe să fie colonizat de politic cu precădere după anii 2000. Câteva modele de noi partide digitale trimit la Movimento 5 Stelle (Mișcarea Cinci Stele), La France Insoumise (Franţa Nesupusă), Podemos în Spania, Partidul Piraților (Suedia, Germania și Cehia). De exemplu, partidul Movimento 5 Stelle s-a lansat oficial în 2009, ca extensie a popularului blog al lui Beppe Grillo, fost actor și comedian. Mișcarea fusese precedată de protestele inițiate prin mobilizarea online a tribului de followers ai lui Beppe Grillo, cunoscute sub numele Ziua Anti-corupției Vaffanculo și campanii publice pentru un „parlament curat”. În 2018, după alegeri, Movimento 5 Stelle și Lega Nord formau guvernul Italiei, după o consultare online cu aproximativ 45.000 de participanți. Ce au în comun aceste partide nu ține de poziții programatice, ci de inovarea relației cu alegătorii, e-democrația și exploatarea tehnologiei digitale. Privite retrospectiv, noile partide digitale par experimente de flash parties, coaliții ce nu rezistă contestării electorale, dar reușesc să confere vizibilitate unor teme în general ignorate. De asemenea, ele nu trec cu bine crizele de succesiune a leadership-ului, arătându-și fragilitatea construcției.

Universul cercetării partidelor politice pare astfel într-o continuă expansiune. De la primele monografii clasice dedicate partidelor, precum cea a lui Moisei Ostrogorski (1902) și a lui Robert Michels (1911), ambele fiind un avertisment privind șansele democrației interne a partidelor, studiul partidelor politice a explodat. Cyber-politica e abia la început. La noi, studiul partidelor a renăscut, după 1989, prin monografia politologului George Voicu, Pluripartidismul. O teorie a democrației (1998), o subtilă exegeză a partidelor politice. Multe alte studii și cărți de valoare au urmat, domeniul fiind unul privilegiat.

Democrația modernă reprezentativă presupune, în mod esențial, pluralismul politic. Multă vreme, paradigma economică asupra partidelor a exercitat o fascinație greu de egalat. Potrivit acesteia, partidele urmăresc doar maximizarea voturilor și sunt derobate de orice responsabilitate față de electorat. Această perspectivă ignoră, aș crede, întregul politic. Partidele politice, asemeni democrației, rămân mecanisme imperfecte de coordonare a vieții indivizilor. Unele vor învăța din greșelile trecutului și se vor reinventa, altele, nu. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22