O virtute pentru spiritele curajoase

Meritul lui Aurelian Crăiuţu este asemenea meritului unui giuvaergiu care şlefuieşte o nestemată uitată. Istoria moderaţiei ca virtute politică devine o frescă a cărei profunzime analitică este egalată doar de acribia interpretării şi adâncimea recuperării istorice.

Titlul omonim al cărţii semnate de Au­re­lian Crăiuţu pentru Princeton University Press în 2012 se inspiră de la o butadă a con­servatorului Edmund Burke: „Virtutea mo­deraţiei aparţine doar spi­­ritelor superioare. Ea ne­­­cesită un curaj profund şi plin de chibzuinţă de a fi temperat când vocile mul­ţimii au judecăţi potrivnice ţie“. Cea mai recentă lu­crare a profesorului de la Indiana University tră­dea­ză însă pentru cititorul avi­zat o obsesie veche, după Elo­giul moderaţiei, pu­bli­cată în 2006. În cuvinte puţine, ideea esen­ţială revine la a susţine că virtutea politică supremă este moderaţia, şi nu dreptatea, echitatea sau integritatea morală.

În contextul beligerant actual, susţinerea lui Aurelian Crăiuţu pare paradoxală, dacă nu suspectă de maladia ruperii de re­a­li­ta­te. Dar publicul acestei cărţi nu este spec­tatorul abulic al televizorului, ci lectorul in­teresat de istoria ideilor. De aceea, in­te­rogaţia iniţială a cărţii – cum se ins­ti­tu­ţionalizează moderaţia în politică? – se des­face în patru naraţiuni ce urmăresc trans­punerea acestei virtuţi din etica in­di­vi­du­ală în cadru instituţional, afinităţile mo­deraţiei politice în gândirea franceză din 1748-1830, moderaţia ca mediere sau con­ciliere („trimming“) şi, ultima, eclec­tis­mul şi multiplele faţete ale moderaţiei (p. 3).

Structurată în două părţi prin­ci­pale, simetria de organizare a căr­ţii alocă primele trei capitole „ar­hipelagului pierdut“ al mo­de­ra­ţiei din gândirea antică până în secolul XVII, noţiunii de „guvernare mo­derată“, aparţinând lui Montesquieu şi mo­narhiştilor francezi. Următoarele trei ca­­pitole tratează aşa-numitul grup Coppet, format din Jacques Necker, d-na de Staël şi Benjamin Constant. Mai aplicat, autorul oferă o arheologie conceptuală şi con­tex­tualizată a teoriei politice franceze din pe­rioada 1748-1830, centrată pe moderaţie.

Capitolul introductiv recuperează filonul moderaţiei ca valoare cardinală în an­ti­chi­tate, transformarea unei virtuţi in­di­vi­du­ale opuse „extremismului“ barbarilor în­tr-o fundaţie a polisului, prin „guver­na­rea mixtă“ a Politicii lui Aristotel. Sta­gi­ritului îi revine meritul de a muta discuţia despre virtute, înţeleasă drept cale de mij­loc între exces şi insuficienţă, în planul po­lisului „mixt“, definit ca formă hibridă în­tre aristocraţie şi democraţie, cu o în­flo­ri­toare clasă de mijloc. Această linie de gân­dire a fost preluată apoi de Polibius, Plu­tarh şi Cicero şi s-a răsfrânt parţial în te­o­logia creştină a lui Toma de Aquino. Mo­dernitatea timpurie, în special prin Sey­ssel şi Étienne Pasquier, a anunţat cu do­uă secole înainte teoria lui Montesquieu, spi­ritul moderat prin excelenţă.

Stilul uneori sibilinic al clasicului francez îi prilejuieşte lui Aurelian Crăiuţu o ipo­teză de interpretare ce proiectează mo­de­raţia politică ca fiind acel „lanţ“ enigmatic pe care Montesquieu îl menţionează în pre­faţa Spiritului legilor, când îşi invită cititorul să înţeleagă că „multe dintre ade­vărurile de aici se vor înfăţişa doar când se va vedea lanţul ce le uneşte pe unele cu altele“. Ulterior, cheia hermeneutică es­te însoţită de argumente conceptuale, con­textualizare istorică şi investigarea fi­liaţiilor de idei. Montesquieu este cel care consfinţeşte distincţia între regimuri mo­derate şi nemoderate, tot el afirmă că le­giuitorul trebuie să în­tru­chipeze „spiritul mo­de­ra­ţiei“, schimbând pers­pec­tiva de la întrebarea aris­totelică „Cine gu­ver­nea­ză?“ la interogaţia mo­der­nă „Cum se exercită pu­te­rea?“. În acelaşi capitol, Cră­iuţu previne asupra unei confuzii curente pri­vind „separaţia“ pu­te­ri­lor, arătând că o lectură ju­dicioasă a teoriei lui Montesquieu relevă mai degrabă „echilibrul“ lor. Mai explicit, concluzia susţine că Spiritul legilor în­ve­derează „balanţa unor puteri care se con­trolează reciproc şi se menţin în echi­li­bru spre a acţiona împreună pentru bi­nele comun“ (p. 52).

Într-o perioadă când Catehismul re­vo­lu­ţionar din 1793-1794 clasa „moderaţia“ drept o „crimă împotriva umanităţii“, ia­cobinii, stânga radicală şi conservatorii nu găseau nicio justificare pentru arta com­promisului. Ţinta lor comună, facţiunea „mo­narhiştilor“, ilustrează tragedia edi­ficării unei linii de mijloc în toiul ra­di­calismelor. Capitolul trei, deşi tratează „mo­narhiştii“, precum Pierre Malouet, J.J. Mounier şi alţii, este mai uşor de asi­milat unei fresce privind disputele politice ce au animat redactarea Declaraţiei drep­turilor omului şi cetăţeanului. Aici, Au­relian Crăiuţu oferă o panoramă pa­sio­nan­tă a grupurilor implicate în scrierea do­cumentului ce a marcat întreaga istorie a regimurilor democratice. Influenţa par­ti­dei monarhiste a fost minimalizată de pos­teritate, însă primele trei articole din De­claraţie îi aparţin lui Mounier, acelaşi care echivala moderaţia cu mărinimia, cum­pă­tul, discernământul şi realismul.

Nu numai monarhiştii au fost uitaţi, ci şi grupul Coppet, care a aflat preţul mo­de­raţiei în tumultul revoluţionar al sfâr­şi­tului de secol XVIII, fie prin marginalizare, pentru Jacques Necker şi Benjamin Cons­tant, fie prin exil, pentru celebra d-nă de Staël. Dintre aceştia, doar în J. Necker se re­­găsesc deopotrivă agenda moderată a cons­tituţionalismului şi natura rezervată a po­li­ticianului trimmer, pentru care com­pr­o­misul şi concesiile sunt legitime, dacă se con­formează unor principii. Altfel, fără pre­­misa edificatoare a autorului – Necker ocu­pă „un loc special în istoria mo­de­ra­ţiei po­litice“ – ar fi imposibil de înţeles un po­li­tician, fost ministru al lui Ludovic al XVI-lea, care a expus, mereu în contra cu­ren­tului, erorile propriului rege, apoi ale Adu­nării Constituante, Convenţiei, Di­rec­to­ra­tului, inclusiv ale lui Bonaparte. Re­flec­ţiile sale asupra l’ancien régime, cons­ti­tu­ţiilor succesive din 1791, 1795, 1799 îl des­coperă ca un fin critic al ide­a­lurilor rou­sseauiste şi un autor de seamă din spe­cia li­be­ra­lismului clasic. Spre de­osebire de ape­titul monist al lui Rousseau şi vo­in­ţa sa „ge­ne­rală“, Necker avansează ideea unei „su­ve­ranităţi complexe“, a că­rei ins­ti­tu­ţi­o­na­lizare reclamă mai degrabă co­o­pe­ra­rea şi „întrepătrunderea“ („en­tre­la­ce­ment“) pu­­terilor decât simpla se­pa­rare (pp. 150-152).

Doamna de Staël nu şi-a lăsat con­temporanii indiferenţi, măr­turie şi spiritele despre fiica lui Necker, consemnate de Au­re­lian Crăiuţu, inclusiv aforismul de salon că d-na de Staël ar fi una dintre cele trei mari puteri europene in­de­pen­dente, alături de Rusia şi Anglia. Dar nu viaţa privată tumultuoasă o recomandă pen­tru un capitol în istoria moderaţiei po­litice, ci activitatea şi scriitura politică, in­fluentul său salon din Rue du Bac, rolul său în fondarea Cercului Constituţional îm­preună cu Benjamin Constant, reflecţiile sale despre fanatism şi un intruvabil cen­tru politic. Deşi tatăl său s-a distanţat de republicanismul elitist al fiicei, ambii se regăsesc în consecvenţa cu care au apărat ideea regimului moderat, libertăţile in­di­viduale, politice şi civile. Asemeni tatălui său, d-na de Staël a înţeles să prevină ar­bitrariul politic prin apelul la moderaţie şi domnia legii, la o „dictatură a ins­ti­tu­ţii­lor“, şi nu a samavolniciei (p. 172).

Ultimul portret din galeria moderaţiei po­litice readusă la lumină de Aurelian Cră­iuţu îi aparţine lui Benjamin Constant, cel care îi datorează d-nei de Staël distincţia din­tre libertatea modernă ca opusă liber­tăţii anticilor, ea definind libertatea „tim­purilor noastre“ drept toate „garanţiile in­dependenţei cetăţeanului faţă de pu­te­rea guvernării“ (p. 179). Un liberal pre­o­cupat de o republică a „centrului ex­trem“, de limitarea puterilor şi nu numai de separarea lor, de reafirmarea unor drep­turi individuale imprescriptibile, Cons­tant prefigurează şi tema tiraniei majorităţii, când afirmă că există unele acţiuni pentru care „consimţământul majorităţii nu este suficient (...) pentru a le califica drept legitime“ (p. 219). De un interes aparte se bucură şi reflecţiile sistematice asupra res­ponsabilităţii politice şi „puterii mo­de­ra­toare“, o instanţă invocată de Constant pentru a veghea la echilibrul puterilor în stat. Deşi termenul „putere mo­de­ra­toa­re“, „neutră“ sau „ponderatoare“ circula deja, inclusiv la Necker, Constant are me­ritul de a o identifica drept pilon esenţial al constituţiei republicane. Rolul instanţei neutre ar fi pacificarea conflictelor po­si­bile între celelalte trei puteri ale statului, pentru acţiunea în concert pe temele po­litice majore. Ulterior, unele constituţii au prevăzut explicit ideea de „putere mo­de­ratoare“ la actori politici şi dezbaterea poa­te relua problematizarea extinsă a lui Constant. În egală măsură, merită amintit că discuţia despre bicameralism şi uni­ca­meralism a săpat, alături de tema veto-ului regelui, principalele clivaje între fac­ţiunile Revoluţiei Franceze. Uşor de an­ti­cipat, facţiunea moderată a fost vocea de sprijin a bicameralismului.

Epilogul cărţii reia sub forma unui decalog principalele concluzii ale agendei mo­de­rate în politică. Aurelian Crăiuţu accen­tuează că moderaţia nu este o virtute con­servatoare, un substitut pentru apatie şi o înclinaţie universal pozitivă. Pluralismul, democraţia şi libertatea impun uneori apă­rarea de pe poziţiile extremismului „cre­a­tiv“, deoarece pasiunea şi entuziasmul sunt compatibile cu moderaţia politică, spre deosebire de fanatism.

Autorul previne din prolog că „Pan­teonul marilor eroi con­ţine prea puţine spirite mo­de­rate, gloria fiind rezervată celor care nu au fost mo­de­raţi“ (p. 17). Pro­iectele moderaţilor aş­teaptă mult timp pen­tru a se vedea îm­plinite, însă strădania lor nu trece neob­servată. Cazul lui Ben­jamin Constant este cel mai grăitor, gân­ditorul francez fiind cvasinecunoscut până la redescoperirea sa din anii 1980, graţie antologiei editate de Marcel Gauchet. Me­ritul lui Aurelian Cră­iuţu este asemenea me­ritului unui giu­vaergiu care şlefuieşte o nestemată uitată. Istoria moderaţiei ca virtute politică de­vine o frescă a cărei pro­funzime analitică este egalată doar de acribia interpretării şi adâncimea re­cu­pe­rării istorice. //

Datele volumului

// AURELIAN CRĂIUŢU

// A Virtue for Courageous  Minds: Moderation in French  Political Thought, 1748-1830

// Princeton University Press, 2012