A doua moarte a PNL

Alexandru Gussi 23.10.2012

De același autor

Pe 17 octombrie 2012, Arena Naţională a fost scena unui ritual de trecere: îngroparea tradiţiei ultimului partid istoric şi primirea PNL într-un PSD mai mare numit USL.

Intrarea în campania electorală s-a făcut în forţă. Înţelegem din discursul lui Crin Antonescu de pe Arena Naţională că aceas­ta a şi fost intenţia USL: „o mişcare de forţă“. „Forţa raţiunii“ era sloganul prezent pe afi­şele PNL din 1990. „Forţa lip­sei de raţiune“ ar putea fi sloganul din 2012. Dar nu se va întâmpla asta pentru că PNL nu mai are afişe cu siglă proprie, PNL pare a fi căzut definitiv în braţele largi ale PSD. Demonstrația de forţă de pe stadion este bomboana de pe o colivă pre­gătită de mai mult timp.

Nu vorbesc aici despre o alianţă politică sau guvernamentală, calitatea unor can­di­daţi comuni sau adoptarea lui George Be­cali. Nu este vorba despre toate acestea, pentru că PNL în istoria lui postcomunistă le cam făcuse deja pe toate. E momentul să ne reamintim succesiunea de mici tră­dări de sine sau ale altora. De la gesturile stranii ale lui Câmpeanu din 1992 până la ruperea CDR, de la epurarea unor foşti şefi de partid care contribuiseră decisiv la reunificarea partidului până la ruperea Alianţei D.A. (ce recidivă semnificativă!) şi, mai ales, promovarea unor politici po­pu­liste, cum a fost creşterea pensiilor din 2007-2008 şi creşterea numărului de bu­getari în aceeaşi perioadă. Când Mariana Câmpeanu ajungea una dintre principalele voci şi unul dintre principalii miniştri ai liberalilor, devenea deja imposibil să dis­tingi între PNL şi partea cea mai socialist-iliesciană a PSD.

Există însă o diferenţă majoră în­tre toţi aceşti paşi pe lângă drum şi ce se întâmplă de când PNL gu­vernează alături de PSD. În 2012, chiar drumul, identitatea PNL, tra­diţia renăscută cu greu în 1990 nu se mai văd. Toţi paşii greşiţi se manifestau în cadrul unei tradiţii. Ignorată, deformată, dar vie măcar prin faptul că era asumată re­toric, iar această asumare era acceptată de alegători. Călin Popescu-Tăriceanu a fost simbolul acestor trădări pudice, care, prin ipocrizia lor, mai lăsau totuşi o şansă ca acel cadru secular al tradiţiei naţional-liberale să supravieţuiască. Era cel mult o moarte clinică, în care posibilitatea re­ve­nirii la viaţă nu putea fi exclusă.

Astfel, crearea USL a fost coerentă cu evoluţia postcomunistă a PNL. Liberalii pu­teau invoca o tradiţie istorică ne­co­mu­nistă şi o apartenenţă europeană greu de digerat de PSD. Îmbrăţişarea putea, în prin­cipiu, să nu ducă la confuzie iden­ti­tară. PNL şi PSD au la fel de multă nevoie unul de altul pentru a-şi asigura gu­ver­narea. Dar acest logic mariaj din interes s-a transformat, pe parcursul anului 2012, într-o adevărată pasiune, PNL aban­do­nând cu voluptate tot ce îl mai diferenţia de PSD. De fapt, liderii liberali au încercat să fie mai „tari“ ca cei ai PSD la toate ca­pitolele. Aşa au ajuns „liberalii“ să fie de multe ori mai pesediști decât pesediştii, mai naţionalişti decât naţionaliştii, mai populişti decât populiştii.

La Crin Antonescu, spre deosebire de Că­lin Popescu-Tăriceanu, nu mai există ni­cio urmă de conştiinţă a trădării tradiţiei, nu mai există acea ipocrizie care este oma­giul viciului făcut virtuții. Virtutea liberală nu mai există, a fost desfiinţată, pentru că atât discursurile majorităţii covârşitoare a liderilor liberali, începând cu preşedintele lor, cât şi acţiunile acestora ne arată că pur şi simplu nu mai recunosc cadrul dat de cultura politică na­ţio­nal-liberală. Dar PNL ră­mâne un partid în ofen­sivă, care şi-a mărit nu­mărul de aleşi locali şi îşi va spori numărul de par­lamentari. A ajuns la gu­vernare şi probabil va mai rămâne destul timp acolo. Dar tocmai acest succes ob­ţinut prin ignorarea com­pletă a tradiţiei liberale condamnă aceasta la irelevanţă.

Andrei Chiliman l-a acuzat pe Crin An­tonescu că ar fi „o copie mai puţin reu­şită“ a lui Traian Băsescu. Iar această ob­servaţie are partea ei de adevăr, care este aceea de a ne arăta din interiorul par­tidului tipul de strategie al PNL-An­to­nescu. Practic, PNL este în concurenţă cu toată lumea: cu PSD în interiorul USL, cu PDL şi chiar cu PP-DD în afara USL. Dar îşi manifestă dorinţa de a fi mai bun prin preluarea caracteristicilor celor pe care îi concurează. Şi cum concurează cu toţi cei­lalţi, ceea ce este normal pentru orice par­tid, preia caracteristicile sau caricatura ca­racteristicilor celorlalte formaţiuni po­litice. În PNL e loc pentru toată lumea: Becali şi intelectuali, Sorin Roşca Stănescu şi anticomunişti, Ciorbea şi Roman, oa­meni de dreapta şi de stânga etc. Nu voi prezenta aici lista celor care au intrat în ultimul moment în partid. Ar risca să pa­ră o listă neagră. Putem numai observa faptul că deschiderea PNL nu a fost către societatea civilă, ci către platourile de televiziune.

Această împrăştiere aruncă în irelevanţă nu numai tradiţia naţional-liberalilor, ci şi orice coerenţă identitară a actualului PNL. Paradoxal, însă renunţarea la ancora identitară este ea însăşi o identitate şi ne aduce aminte de discursul Frontului Sal­vă­rii Naţionale, care, la începutul lui 1990, combina dorinţa de a include pe toată lu­mea cu reticenţa de a fi judecat pe baza unei doctrine sau tradiţii. FSN îşi reprima propria tradiţie, dar efectul exterior era agresivitatea faţă de orice tradiţie de­mo­cratică, agresivitatea faţă de victimele PCR şi faţă de partidele istorice.

Nu vorbim aici de o întoarcere în timp, ci de supravieţuirea unei trăsături a culturii politice a fostului partid unic pe care PNL o îmbrăţişează azi, după ce a fost victima ei ieri. Idealul PNL-Antonescu este să fie şi el un partid-stat, cum mult timp a fost par­tidul lui Ion Iliescu. Dar titularul aces­tei poziţii este şi rămâne PSD, chiar dacă şi PDL a fost sedus un timp de ideea că îi poate prelua locul. Astfel, PNL-An­to­nes­cu, încercând să-i imite pe toţi, de fapt sea­mănă din ce în ce mai tare cu PSD cu care s-a aliat şi cu care, iată, tinde acum să se confunde.

Deşi multora poate părea exa­gerat, faptul că înfrăţirea PNL-PSD se face întru cultura po­litică a fostului partid unic este susţinut atât de noua cultură instituţională a PNL, cât şi de dimensiunea ideologică a discursului său. Principala caracteristică a culturii instituţionale a ac­tualului PNL este aceea de a utiliza me­canismul epurării. Astfel, opoziţia internă este fie eliminată definitiv, fie condamnată la neputinţă. Aceasta este şi una dintre ca­racteristicile cele mai importante ale par­tidelor unice. În PNL, epurarea a func­ţio­nat în 2006 împotriva celor acuzaţi că sunt prea aproape de Traian Băsescu. Dar nu era clar dacă era vorba de un moment excepţional, justificat în diverse feluri, sau era noul mecanism de funcţionare a par­tidului. Atitudinea de săptămâna trecută a preşedintelui Crin Antonescu, care a acu­zat „trădătorii“ din interior, ne face să credem că epurarea s-a instituţionalizat în PNL.

Dar aceasta poate că nu ar fi decât o in­terpretare parţială, dacă nu am privi şi con­secvenţa cu care, la nivel discursiv, li­derii PNL se înscriu în continuitatea prin­cipalei dimensiuni ideologice a PCR-ului din anii 1980 şi ai patrulaterului roşu (PDSR-PRM-PSM-PUNR) din anii 1990: naţionalismul. Naţionalismul de operetă şi antioccidentalismul de paradă al liberalilor de azi sunt departe de a fi anecdotice, contribuind la trezirea unui iraţional şi durabil curent antieuropean.

În actualul context, e bine să ne aducem aminte că una dintre marile probleme ale anilor 1990 a fost incapacitatea partidului lui Ion Iliescu de a construi o barieră între el şi extremişti. Guvernul Văcăroiu edita un cotidian, Vocea României, a cărui ori­entare era nostalgic-naţionalistă, similară cu aceea a PRM. Mai târziu, în opoziţie, PRM şi PDSR se întreceau în mesaje na­ţionaliste şi în a încuraja minerii să do­boare prin forţă puterea de atunci. Abia după 2001, în perspectiva integrării eu­roatlantice, PSD se va demarca de cu­rentul naţional-comunist, iar acest lucru a fost simbolizat de crearea Comisiei Pre­zidenţiale Internaţionale pentru Stu­die­rea Holocaustului în România.

Azi, PNL se arată mai interesat ca PSD să treacă peste orice tabuuri, iar USL, în general, se antrenează în arta provocării. De ce era nevoie de demon­straţia „de forţă“ de pe stadionul na­ţional? De ce o coaliţie care guvernează şi care se îndreaptă spre o victorie în alegeri are nevoie să încoloneze autocarele către un stadion? De ce locul care simbolizează atât de bine cultul personalităţii lui Ni­co­lae Ceauşescu a trebuit să fie scena unei false lansări, dar al unei adevărate con­tra­manifestaţii? La întrebările acestea nu putem răspunde decât dacă ne referim la reperele, valorile şi limitele democratizării culturii politice a elitei care guvernează România de 22 de ani. Ne-au făcut să cre­dem că se pot converti la democraţie, dar au arătat că vor să convertească de­mo­craţia la practicile partidului-stat.

Pe 17 octombrie 2012, Arena Naţională a fost scena unui ritual de trecere: în­gro­parea tradiţiei ultimului partid istoric şi primirea PNL într-un PSD mai mare nu­mit USL şi care, pe lângă puterea de la ni­vel local şi central, pe lângă majorităţi la referendum şi la alegerile ce vin, pe lângă televiziuni, avea nevoie şi de mase. Masele reprezentând „întregul popor“. Cu vi­cle­nia-i caracteristică, Ion Iliescu a apărat po­litica pe stadion cu argumentul că „Ceau­şescu nu avea nevoie de campanie elec­torală“. Deşi, ca un specialist al pro­pa­gandei comuniste ce dintotdeauna a fost, ştie că masele fac istoria, chiar dacă nu ştiu ce istorie fac. Probabil a vrut să-şi as­cundă satisfacţia că, pe căi ocolite, istoria îi dă dreptate. Cultura politico-ins­titu­ţio­nală pe care el o apăra, deşi părea epui­zată în 1989, a ştiut să se reinventeze şi să su­praviețuiască mai bine decât cea, odinioară eroică, a partidelor istorice. Chiar că merita un stadion naţional pentru a sărbători aşa ceva. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22