Șantajul cu suspendarea președintelui și scenariile postelectorale

Reactivarea în plan politic partizan a func­ției prezidențiale a reanimat spectrul sus­pen­dării. Rar am avut o perioadă pre­elec­to­rală mai plină de evenimente, iar unul din­tre ele este această con­frun­tare între, pe de o par­te, șeful statului, care va ur­ma să nominalizeze un po­sibil prim-ministru, și, de cea­lal­tă parte, pre­ședintele par­ti­dului ultrafavorit să câștige o majoritate relativă în ur­ma parlamentarelor din de­cembrie. Vorbim despre o adevărată confruntare, pen­tru că termenii sunt ra­di­cali: președintele anunță implicit că nu-l va nominaliza pe Dragnea, de vreme ce nu va nominaliza un condamnat penal, iar aces­ta vorbește despre faptul că președintele ie­se din cadrul constituțional, spunând că re­petă modelul Băsescu și sugerând că și Io­hannis riscă să fie suspendat, eventual de­mis.

Meciul Iohannis-Dragnea îi întărește pe fie­care dintre actori în zona lui politică. În trecut, ambii au fost acuzați de lipsă de combativitate, acum cei doi reușesc o in­trare în campania electorală de pe poziții de dominare clară la nivelul PNL, res­pec­tiv al PSD. Dar interesul comun se oprește aici, pentru că, pe fond, credibilitatea fie­căruia în ochii celor din zona sa depinde de măsura în care este decisiv în formarea majorității parlamentare și a Guvernului României pentru un mandat care e te­o­retic de patru ani.

Dar ceea ce este, la prima vedere, un duel per­sonalizat Iohannis-Dragnea este, în fond, vârful unui aisberg specific conflictului ins­tituțional, caracteristic sistemului nos­tru se­miprezidențial, între pu­te­rea prezidențială și cea pa­rlamentară. Un conflict ca­­re izbucnește atunci când apare o majoritate par­la­mentară antiprezidențială. În cazul semi­pre­zi­den­ția­lis­mului francez, coabitările s-au dovedit relativ func­țio­nale, chiar dacă nu de do­rit. În cazul românesc, co­abitările au dus sis­te­ma­tic la declanșarea procedurii de demitere a șefului statului, în condițiile și cu re­zultatele pe care le știm. Faptul că PSD este ultrafavorit deschide perspectiva unei coabitări, iar activismul prezidențial ne anunță o coabitare conflictuală, deci și po­sibilitatea repetării secvenței suspendare-referendum de demitere.

Profesorul de drept constituțional Ioan Sta­nomir observa recent că „Suspendarea a încetat, odată cu precedentele din 2007 şi 2012, să mai fie un act excepțional“. Iar în condițiile legii actuale a referen­du­mu­lui, cu un prag de validare scăzut la 30% din corpul electoral, riscul demiterii devine mai palpabil. Înseamnă asta că șan­tajul lui Dragnea poate funcționa?

Răspunsul este pozitiv, dacă avem în ve­dere scenariul în care PSD plus ALDE pot forma majoritatea fără aliați. Dar spectrul suspendării ar fi marginal față de rea­li­ta­tea unei delegitimări a președintelui din cau­za înfrângerii politice prin PNL, dele­gi­timare și înfrângere comparabile cu cele de după parlamentarele din 2012, atunci când îi era politic imposibil președintelui în funcție să refuze propunerea USL. Pr­e­cedentul Băsescu este semnificativ, mai ales pentru că „președintele-jucător“ a contribuit decisiv la formarea a trei ma­jo­ri­tăți parlamentare, toate fiind în de­cem­brie, adică postelectorale: 2004, 2008, 2009. Toate trei au fost construcții fragile care s-au prăbușit mai devreme sau mai târziu, două astfel de prăbușiri au dus la suspendările din 2007 și 2012, iar una s-a în­cheiat cu prima moțiune de cenzură apro­bată, cea împotriva Guvernului Boc 1.

Lecția trecutului recent ne spune că preș­e­dintele devine decisiv, dacă dispune atât de o relegitimare electorală, cât și de o si­tuație în care fie nu există o majoritate par­lamentară clar constituită, fie aceasta este foarte fragilă. În actualul context, pri­ma condiție se poate realiza numai în ca­zul în care Iohannis va putea să adune ca voturi implicite în favoarea sa atât pe cele ale PNL, cât și pe cele ale USR. A doua con­diție este ca PSD și ALDE să aibă ne­vo­ie de aliați. În această situație, care, con­form majorității sondajelor actuale, defi­nește cel mai probabil scenariu, spectrul sus­pendării este în același timp potențial important și puțin plauzibil. Important, pentru că numai așa PSD poate fi sigur că se impune în fața președintelui. Puțin plau­zibil, pentru că este suficient să ne în­chi­puim cum ar arăta, intern și inter­na­țional, un prim-ministru numit în urma unei repetări a scenariului din 2012. În plus, acel prim-ministru ar trebui să fie nu­mit de un președinte interimar, să zi­cem de Tă­riceanu, iar referendumul de de­mi­tere ar fi primul gest al noului guvern, gest care ar avea destule șanse să fie un eșec.

Putem deci spune că instituția demiterii pre­ședintelui, deși banalizată consti­tu­țio­nal, este politic prea costisitoare în actua­lul context de fragilitate instituțională din România. Este deci de așteptat ca actorii po­litici să evite acest scenariu-limită. Al­ter­nativa ar fi în primul rând o coaliție pro­prezidențială în jurul PNL. Faptul că această coaliție ar fi inevitabil fragilă ar me­rita să fie analizat în altă parte. Dar nu­mai dacă această variantă este matematic imposibilă se va impune ideea vehiculată mai de mult a marii coaliții PSD-PNL, va­rian­ta de care nu se mai vorbește pentru că i-ar demobiliza atât pe actorii politici, cât și pe alegători. În schimb, spectrul sus­pen­dării este unul care poate fi mo­bi­li­za­tor, ceea ce îl și face politic util și utilizat.

Vestea bună este că în primul rând cei ca­re merg la vot sunt cei care vor determina care dintre scenariile de mai sus se va ma­terializa. Alegerile, totuși, contează.