De același autor
Numai un moment greu putea să-i aducă laolaltă pe trei oameni care se detestă profund.
Nu este uşor să găseşti în presă informaţii despre evenimentul de săptămâna trecută de la Palatul Cotroceni, unde au fost aniversaţi zece ani de la aderarea României la NATO. Şi ar fost multe de spus, câtă vreme am putut să-i vedem laolaltă pe cei trei şefi de stat de după 1989. Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi actualul preşedinte au stat unul lângă altul, primii doi exprimându-se după ani buni în impunătoarea Sală a Unirii. În afară de cei trei preşedinţi a vorbit doar ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, la început fiind citit şi un mesaj din partea secretarului general al NATO. Dar nu discursurile protocolare au contat, ci semnalul care s-a dorit să fie dat către partenerii noştri occidentali.
Faptul că evenimentul de la Cotroceni a avut o mediatizare mediocră este simptomatic pentru starea presei, prinsă în capcana unei logici binare. Importanţa momentului a fost totuşi sesizată de Jurnalul Naţional, tocmai pentru a sancţiona încălcarea de către fapte a logicii impuse de dictatura percepţiilor. Astfel, prima pagină a Jurnalului Naţional din 22 noiembrie era practic integral ocupată de o caricatură, în care vag îi recunoşteai pe Ion Iliescu, Emil Constantinescu,Traian Băsescu şi al cărui mesaj scris era „NA, TOvarăşi“. Prin acest atac fără umor, dar cu sens, trustul d-lui Dan Voiculescu a pedepsit fără ezitare pasul greşit făcut de cei doi foşti preşedinţi, care în ultimii ani fuseseră atât de răsfăţaţi de Antene. Semn că momentul de la Cotroceni depăşea cu mult stadiul de simplă aniversare plicticoasă.
În condiţii normale, această aniversare ar fi fost marcată la un nivel mai modest. Dar Traian Băsescu a încercat să utilizeze acest prilej, iar în mare parte a şi reuşit, pentru a da o imagine a instituţiilor statului român care să fie exact inversul imaginii din această vară. În primul rând, a fost manifestarea unei normalităţi în termeni de continuitate a statului. O continuitate simbolizată de voinţa apartenenţei la structura militară şi nu numai a lumii occidentale. Semnalul simbolic vizează însă chiar mai mult: nu numai că statul român şi cei care l-au condus şi îl conduc consideră esenţială aderarea la această structură de securitate bazată pe valori comune, dar aceste valori devin prilejul, deocamdată singurul, reafirmării acestei unităţi dincolo de pasiunile politice, unitate simbolică, dar esenţială pentru durabilitatea oricărui regim politic stabil.
Obiectivul a fost atins, în ciuda absenţelor ministrului Apărării şi a celui de Externe, ca să nu mai vorbim de primul ministru, dacă şi acesta a fost invitat. Lipsa lor a arătat numai că aceştia dau prioritate campaniei electorale, şi nu instituţiilor pe care le conduc, neputând să bruieze semnificativ semnalul dat de prezenţa celor trei preşedinţi care, împreună, în aceşti 22 de ani, au fost aleşi de români de şase ori. Pentru România nu putea fi găsit un simbol mai puternic.
Analiza meschină ar pune accentul pe interesul pe care l-a extras Traian Băsescu din acest moment. Şi este adevărat că actualul preşedinte nu poate să nu aibă de câştigat din faptul că a avut forţa să-i invite pe cei doi foşti preşedinţi, care susţinuseră de două ori suspendare şi demiterea sa. Dar şi aceştia au făcut un gest important, cel de a veni la invitaţia omului pe care liderii USL „nu-l consideră preşedintele lor“. Este evident că toţi trei vizau mai departe decât jocul politic al momentului.
Pe lângă semnalul către exterior, către cei care înţeleseseră în ce impas constituţional ajunsese România la jumătatea acestui an, a existat un semnal către clasa politică şi mai ales către elita administrativă şi militară. Acest mesaj cred că este acela că jocul de-a naţionaliştii şi antieuropenii e unul strict electoral. Conjunctura îi va premia electoral pe cei cu discursul cel mai naţional-populist, dar guvernarea trebuie să fie prooccidentală şi responsabilă. Implicit, este şi mesajul că statul nu-şi va schimba orientarea spre Vest, exprimată clar după alegerea preşedintelui Constantinescu, în noiembrie 1996.
România, prin Constituţie şi prin cultură politică, îi dă şefului statului puteri şi responsabilităţi comparabile în Europa numai cu cele ale preşedintelui francez. Cei trei care au exercitat aceste puteri şi responsabilităţi nu pot să nu capete un sens al statului care lipseşte actualei „elite“ politice în modul cel mai manifest. Acest sens al statului s-a manifestat pe 21 noiembrie la Palatul Cotroceni. Deşi este un semn de normalitate către exterior, pe fond este tocmai expresia unei crize a statului român. Numai un moment greu putea să-i aducă laolaltă pe aceşti trei oameni care se detestă profund. Numai dorinţa de a evita o catastrofă viitoare poate explica această improbabilă poză de familie.
Ceea ce nu înseamnă că acest mesaj are şansa să ajungă şi la societatea românească. Chiar putem bănui că el a fost posibil tocmai pentru că cei cărora li se adresează sunt mai bine ţintiţi. Se pun bazele noii guvernări. După acest moment, poziţia preşedintelui este mai puţin slabă, dar vine de departe. Adevărata temă din problematica nominalizării primului ministru după alegeri, probabil ultima dată când Traian Băsescu va mai utiliza această prerogativă, nu este persoana desemnată. Adevărata temă a fost anunţată ca fiind aceea a orientării prooccidentale a României. Preşedintele îşi joacă credibilitatea a două mandate pe acest teren, pare deci dispus să rişte o nouă suspendare, dar în acelaşi timp se află pe un drum al negocierii şi al compromisului care îl poate duce către doi ani de coabitare relativ normală. Oricum, momentul de miercurea trecută va rămâne unul al încercării de a îndepărta România de spectrul scenariului din iulie. //
