Confruntarea Blaga-Băsescu sau al treilea război civil din fostul FSN

Independent de atacurile drepte sau nedrepte ale lui Traian Băsescu, rămâne legitim şi necesar să ne punem întrebări despre ce a făcut sau ce ştia Vasile Blaga, inclusiv în 2012.

Săptămâna trecută, preşedintele PDL, răspunzând unui atac dur al şefului sta­tu­lui, intră într-o retorică uşor psihana­li­za­bilă: „Păi nu spunea că suntem FSN-iști, să plece FSN-iștii ș.a.m.d. Păi noi, FSN-iștii ăștia, am fost cei care în 2007 făceam mi­tinguri de 20, 30, 40, 60.000 de oameni la Iași. Noi, FSN-iștii ăștia, am fost lângă dânsul în 2012. Noi, FSN-iștii ăștia, am or­ganizat mitinguri în orașe în care alții nici nu aveau voie să fie. Noi, FSN-iștii ăștia, i-am spus, marți, ul­timativ, în Modrogan, 22: «Indiferent ce spuneți, noi boicotăm re­ferendumul!»“. Astfel FSN-ul bântuie ironic zbaterea din interiorul fostei-vii­toa­re „Drepte unite“. O zbatere care poate fi înţeleasă şi din prisma celor trei sciziuni ale (fostului) FSN: cea din 1992 care a dat ac­tualul PSD, cea din 2001, care a dus la un efemer partid al lui Petre Roman (FD) şi episodul PMP 2014. Primele două au dus la eşecuri al căror responsabil comun este Petre Roman: în 1992 pentru că nu a candidat la preşedinţie, dând astfel cadou lui Ion Iliescu o parte din propriul său elec­torat potenţial, în 2004 pentru că a can­didat, agravându-şi astfel eşecul electoral cu unul mai profund dat de faptul că îi făcuse jocul lui Adrian Năstase. Triste con­traperformanţe pentru partea reformistă a cuplului fondator al FSN! Iar acestea sunt semnificative azi, pentru că atât Vasile Blaga, parcă etern secretar general al PD, cât şi Traian Băsescu au fost din 1990, timp de un deceniu, în umbra charis­ma­ti­cului Roman. Sigur au avut ce învăţa atât din greşelile acestuia, din discursul său prooccidental-reformist şi mai ales din pla­sarea sa la intersecţia mai multor sub­sisteme-cheie ale perioadei postcomu­niste.

Numai alierea celor doi a putut duce la pierderea PD de către aparent ina­mo­vi­bilul Roman. Iar Vasile Blaga nu a putut să nu se simtă trădat de Traian Băsescu, atunci când, în 2005, Emil Boc a fost pa­ra­şutat preşedinte al partidului devenit prezidenţial. Din acel moment, o rivalitate politică din interiorul fostului FSN, care se născuse cu 15 ani înainte la umbra lui Roman, se transforma într-un război rece.

Cei care au vorbit de semnele de „in­de­pen­denţă“ ale lui Blaga faţă de actualul pre­şedinte nu au înţeles că nu putea fi vorba despre independenţă, pentru că se purta deja acest război rece. Un război care pă­rea inegal numai pentru cei care nu ştiau cât de dependent e şeful statului de pâr­ghia partinică şi cât de important rămânea Blaga în dispozitivul PD. Atât de impor­tant încât în 2007 „partidul preşedintelui“ era gata să închidă ochii în faţa „bi­le­ţe­lului roz“ şi să pactizeze cu Tăriceanu.

Dacă ne uităm la cariera politică a lui Blaga, vedem că este greu să găsim un alt po­litician care reuşeşte pentru atâta timp să rămână la vârful unui partid fără a be­neficia de o susţinere electorală semni­fi­ca­ti­vă. Singurul personaj care are o longe­vitate a influenţei sale similară, dar fără să aibă funcţii politice la fel de importante, este Viorel Hrebenciuc.

Imaginea raporturilor Băsescu-Blaga a fost, la nivel public, bruiată de faptul că cei doi au fost practic obligaţi să coopereze în momente-cheie, cel mai important fiind cel de la alegerile prezidenţiale din 2009. După acestea, Vasile Blaga re­pri­meşte per­la coroanei numită Ministerul de Interne, pentru care nu degeaba se lup­taseră la ba­io­netă pe­sedişti de vază ca Voicu, Dragnea, Oprea, Nica. Re­venind la Interne, Blaga de­venea mai pe­ri­cu­los decât fusese vreodată, fiind deja liderul frontului anti-Bă­ses­cu care domina PDL-ul din 2009, adică din momentul în care se ve­deau zorii pe­ri­oadei post-Băsescu, acesta ne­por­nind favorit în cursa pre­zi­den­ţială din acel an. De altfel a şi fost înlocuit de la Interne după 9 luni, dar po­ziţia sa din PDL a rămas puternică.

Cum să nu se simtă Traian Băsescu trădat, la rândul lui, atunci când vedea că timp de ani de zile televiziunile, care pe el îl tocau de dimineaţa până seara, fie dedicau câte o emisiune aparent blajinului „bul­dog“, fie invitau jurnalişti care îşi dedicau constant câteva minute pentru a sublinia de ce Blaga nu trebuie pus în aceeaşi oală cu „dictatorul Băsescu“?

Anul trecut, războiul rece s-a încălzit, când Traian Băsescu a sprijinit-o făţiş pe Elena Udrea pentru şefia PDL. Atunci, Blaga oferea o soluţie de tranziţie clar mai plau­zibilă. Pentru a pune în discuţie raţio­na­litatea acestei soluţii din zona Băsescu, s-au multiplicat atacurile la adresa lui Blaga. De atunci, acesta se complace în co­moda situaţie a celui atacat fără probe clare. Unul dintre subiectele acestor ata­curi se referea la atitudinea sa neclară din momentul căderii Guvernului Ungureanu. Rolul transfugului Frunzăverde, de atunci şi de acum, precum şi înfrățirea cu PNL de acum, întreţin această suspiciune. Iar săp­tămâna trecută, Traian Băsescu a ridi­cat mult miza, practic acuzându-l pe Blaga de complicitate la tentativa de înlă­tu­rare a sa din vara lui 2012. Argumentul invocat, acceptarea unei sesiuni ex­tra­ordinare a parlamentului care, de fapt, se referea la alte subiecte nu este concludent. Aşa se face că Vasile Blaga deocamdată iese bine din acest nou atac aparent ne­drept a cărui victimă a fost.

Dar ne putem întreba dacă această im­pre­sie nu este puternic influenţată de declinul credibilităţii şefului statului după cazul Mircea Băsescu-Bercea Mondial. Mai mult, Vasile Blaga este acum în ochii majorităţii editorialiştilor anti-PSD cel care este „de partea bună a istoriei“: este promotorul unei necesare alianţe anti-PSD cu PNL şi pare gata să-l susţină la preşedinţie pe ac­tualul lider PNL, Klaus Johannis, singurul care în acest moment are şanse reale să-l în­vingă pe Ponta. Acesta pare a fi mo­mentul de glorie al lui Blaga în războiul său cu un Băsescu care nu mai propune nici susţinătorilor săi soluţii politice cre­di­bi­le. Fostul ministru de Interne ştie de mult că poate triumfa numai dacă Băsescu este la pământ şi nu ezită să se apere ata­când: „Îi transmit domnului preşedinte că nu este frumos să-l concureze pe Victor Ponta la funcţia de mincinos-şef. Sper că nu este prevăzută în pactul de coabitare susţinerea reciprocă a min­ciu­nilor“. Nu-ţi loveşti fostul aliat aflat jos, decât dacă o faci ca să nu se mai ridice niciodată. Dar şi dacă aşteptai de mult să primeşti o astfel de ocazie.

Poate că Blaga este pe punctul de a fi în­vingător într-un război în care aparent nu avea nici o şansă, dar asta nu trebuie să ne facă să ignorăm rolul său în istoria foar­te recentă. Din contra. Cu cât influenţa sa asupra politicii româneşti a devenit mai importantă, cu atât ar trebui să săpăm la rădăcină şi să analizăm fructele unei cariere politice care acoperă toată pe­rioa­da postcomunistă.

A fost vreodată Blaga un motor al reformei sau mai degrabă liderul unui curent critic la adresa ofensivei justiţiei împotriva co­rup­ţiei? A fost un susţinător al reformei în partid sau reprezentantul discret al gru­pu­rilor transpartinice conservatoare? Poate câte ceva din fiecare, dar discuţia trebuie avută. Nu poţi să nu rămâi cu un gust în­do­ielnic după seria de acum doi ani: Un­gureanu demis - Blaga ca mielul la tăiere demis - preşedintele suspendat - non-campania pentru parlamentare. Şi cu un gust amar după presiunea „de uz intern“, venită din PDL, ca şeful statului să-şi dea demisia după referendum. Preşedintele PDL e dator să ne povestească ceva mai detaliat despre acele momente. Inde­pen­dent de atacurile drepte sau nedrepte ale lui Traian Băsescu, rămâne legitim şi ne­ce­sar să ne punem întrebări despre ce a fă­cut sau ce ştia Vasile Blaga, inclusiv în 2012. Nu de alta, dar ar fi bine să avem o imagine mai realistă despre cei care în 2014 preiau „flacăra democraţiei“ şi con­duc lupta împotriva celorlalţi moştenitori ai FSN. //