Contextul politic al unui atac profund nedrept

În săptămâna în care președintele ActiveWatch își publica pe adevărul.ro un suprarealist atac la Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu, emisiunea culturală a Digi 24, DIGIcult, îl avea drept invitat special pe Pavel Coruț. Într-un caz e inventată o „bătrânețe le­gionară“, în celălalt un scriitor e invitat să vor­beas­că despre copilăria sa, fiind prezentat drept „ofi­țer de informații înainte de 1989“, căci a vor­bi despre Securitate este, încă, stigmatizant. Pe de o parte, interpretarea abuzivă a unei intervenții re­cente mergea până la „nazism“, pe de altă parte, aflăm că „În anii ’90 România cititorilor se îm­păr­țea în două isterii: cărțile semnate Sandra Brown și cele ale lui Pavel Coruț“. Ce ușor se scrie și se rescrie istoria! Dar de ce așa?

Voi încerca aici să propun o ipoteză. Ea pleacă de la durabila discreditare a clasei politice, a unor ins­tituții fundamentele precum parlamentul și par­ti­dele politice. O discreditare căreia societatea i-a răspuns prin forme nestructurate de protest, în pri­­mul rând manifestațiile împotriva exploatării Ro­șiei Montane din 2013 și cele de după drama din Colectiv de anul trecut. Ar fi o mare eroare să dăm o coloratură ideologică unor astfel de ră­buf­niri sociale. Lipsa coeziunii ideatice explică ab­sen­ța unor forme ulterioare de structurare, spre deo­sebire de secvența din 1990, Piața Universității-Alianța Civică-Convenția Democratică. Dar ar fi o eroare la fel de mare să credem că nu există po­si­bilitatea ca astfel de răbufniri să ia până la urmă o culoare ideatică și chiar să se structureze într-un fel, punând în discuție oligopolul politic actual.

Fiecare dosar care probează o dată în plus exis­ten­ța unei corupții endemice duce nu numai la decre­di­bilizarea unor partide, ci a întregului sistem par­tizan. Singura variantă de ajustare a sistemului po­litic în ansamblul său, pentru a ieși din ceea ce es­te sau riscă să devină o criză de legitimitate, e în­noirea spectrului politic.

Miza momentului devine deci aceea de a găsi oa­meni, cauze, valori, orientări capabile de mo­bi­li­za­re civico-politică. O mobilizare care, de data asta, să aibă vocația unei structurări instituționale. Nu știm dacă în contextul românesc actual, cu un ca­pitalism de partid și de stat fără adevărați ca­pi­ta­liști și un peisaj media captiv, construcțiile vii­toa­re pot veni dinspre societate sau vor fi de sus în jos. Dar ceva nou, sau ceva care se pretinde nou, va apă­rea, va trebui să aibă un discurs, va trebui să ai­bă o culoare politică care să spună ceva celor care vor fi chemați să o voteze.

În astfel de momente, se deschide po­si­bilitatea refondării comunității po­li­tice, există o sete de idei și simboluri. E ceea ce se întâmpla și la începutul anilor 1990. Societatea românească a fost atunci ruptă între o minoritate ca­re propunea o viziune proeuropeană, democratică, anticomunistă și o ma­jo­ritate care a căzut sub vraja charismei fals revoluționare care oferea un na­țio­nalism etnic, antioccidental, promotor al democrației originale.

Ironia este că cei abuziv acuzați de le­gionarism în mass-media oficiale nu erau cei care promovau naționalismul etnic, ci tocmai cei care susțineau vo­cația democratică a României, iar Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu erau re­prezentanți principali ai acestui cu­rent idealist. Istoria se repetă, chiar da­că nu identic. Idealiștii de ieri nu par că mai vor să anime masele, to­tuși, fiecare în felul său, își permite lu­xul unui discurs public liber. Pot deci inspira, riscă să devină periculoși, în­tr-un context în care spațiul public e saturat de clone, avataruri și nulități cu doctorat. Sunt deci ținte azi, așa cum au fost și ieri. De fiecare dată, miza a fost redefinirea discursului do­minant și riscul unui transfer al pres­tigiului intelectual-moral în câmpul politic.

La nivel public, reacția la acest atac nu a fost pe măsura nedreptății lui, ci pe măsura antiselecției care domină mass-media. Mircea Toma a atacat de pe pozițiile corectitudinii politice, ce­ea ce îi conferă în ochii multora o for­mă de autoritate și chiar o protecție, doar el este cel care publică Raportul anual privind discursul instigator la ură... Când ai o formă de expertiză și o autoritate civic-instituțională, devii o voce cvasi-oficială. Lipsa de reacție față de utilizarea unei astfel de plat­for­me pentru a stigmatiza nu numai niș­te repere, dar implicit și pe toți cei ca­re le consideră repere este o formă de lașitate. Dar asta nu trebuie să ne mi­re, în condițiile în care partidul pre­zidențial cultivă și acum o Antena 3 care a banalizat de mult astfel de ata­curi. Ele vizează intimidarea celor ca­re ar avea veleități politice, fiind deci unul dintre elementele de bază prin care actuala clasă politică speră să ră­mână fără concurență.

Tehnicile din 1990 rămân actuale pen­tru că deținătorii puterii sunt do­mi­nați de aceleași valori. În acest sens, e ironic să vezi cum Realitatea TV în­cearcă reîncărcarea lui Marian Mun­tea­nu pe zona naționalistă, în care fusese distribuit și pe vremea Mișcării pen­tru România, apoi, șocant pentru na­ivi, alături de Măgureanu. Și aceasta nu este decât o altă dovadă că lupta pen­tru simboluri politice se întețește.