Cum ieșim din obsedantul ciclu Revoluție-Restaurație

De aproape 28 de ani politica noastră se află în „tranziție“, ceea ce-i face atât pe actorii politici, cât și pe spec­tatorii-votanți să se simtă eliberați de multe din con­strân­gerile firești într-o pe­rioadă „normală“. Pri­mii, prin deciziile lor și prin comportament, ultimii, prin grila de lec­tură a realității, con­tribuie deopotrivă la o stare care se vrea ex­cepțională, provizorie, de tranziție. Ob­ser­va­ția multora care spun că tranziția nu poate dura o perioadă atât de lungă se lovește de sentimentul acut că to­tuși suntem în tranziție, deși am cam uitat de ce și spre ce. Iar acest sen­ti­ment nu e numai o caracteristică a su­biectivității noastre individuale și colective, ci și un element producător de realitate și de anormalitate.

E însă adevărat faptul că nu ar trebui să vorbim despre cei 28 de ani ca des­pre o singură tranziție. Vorbim des­pre mai multe cicluri, care sunt tot atâtea tranziții înainte și înapoi, în sus și în jos, spre Vest și spre Est etc. Să le luăm pe rând. Mai întâi, Re­vo­luția din 1989 a fost imediat urmată în 1990 de o parțială „restaurație“ (în sens „criptocomunist“, cum o de­fi­nea Corneliu Coposu). Astfel, cultura politică postcomunistă s-a născut din această paradigmă dihotomică Re­vo­luție-Restaurație și a tins să trăiască diversele schimbări din această pers­pectivă.

După șapte ani a fost promisă o „no­uă revoluție“ în noiembrie 1996. Tran­ziția și-a schimbat atunci o parte din substanță, ne-a dus mai aproape de normalitate, și totuși foarte departe de ea. Destul de departe încât să fie po­sibilă o nouă restaurație iliesciană, care a produs regimul corupției in­te­grale al lui Năstase. Excesele acestuia, poate mai mult decât natura însăși a no­ului regim, au provocat o nouă re­voluție, cea portocalie din 2004.

Și aceasta a treia revoluție a sfârșit prin a dezamăgi grav, ceea ce a dus la o nouă restaurație începută în 2012. O restaurație care a semănat cu cea din 1990 pentru că a început re­vo­luționar în Piața Universității cu cei care doreau căderea „regimului Bă­ses­cu-Boc“. Apoi revolta a fost con­fis­ca­tă și transformată de USL în res­tau­rație. De altfel, USL-ul la putere a su­praviețuit cam cât FSN-ul și, tot ca acesta, a sfârșit prin a se rupe într-o ari­pă pro-restaurație și una pro-schimbare. Astfel, ciclul simbolic re­vo­luție-restaurație putea continua.

Prezidențialele din 2014, ca și de­mon­strațiile din toamna lui 2015, dar mai ales cele din iarna lui 2017 au apărut ca forme de rezistență împotriva res­tau­rației, dar și ca forme de re­a­prindere a flăcării revoluționare. Ca și cum revoluția neterminată din 1989 își cere drepturile. Ca și cum fiecare generație trebuie să-și consume idea­lul cvasi-revoluționar și să (re)­tră­ias­că salvaționisme, deziluzii inevitabile și confiscări. Grila de lectură a rea­li­tă­ții e, pe fond, similară, dar ne­în­cre­derea în trecut este atât de mare, în­cât există o incapacitate colectivă de a învăța din greșelile acestui trecut.

În același timp, cel ca­re provoacă revolta e profund inerțial. PSD-ul de azi, prin discurs și comportament, prin inițiative legislative, co­misii de anchetă, po­li­tici economice și so­ci­a­le, personalități pro­mo­vate etc., vrea să dea imaginea unei pu­teri fă­ră contra-putere, indiferentă la con­strâ­ngerile interne și externe, în în­cer­carea de a-și duce până la capăt pro­iec­tul restaurației noului-vechi par­tid-stat. Acesta, speră mulți, le va re­zol­va problemele individuale și de grup, le va permite revenirea la o „no­r­ma­li­ta­te“ pe care și-o pot defini singuri.

Putem trage semnale de alarmă pen­tru a spune că această restaurație e pe punctul de a se realiza, putem să-i tragem de mânecă pe cei care teo­re­tic, din opoziția parlamentară sau din diverse funcții statale, ar putea să se opună acestui demers. Dincolo de (in)acțiunea acestora, devine ine­vi­tabilă o reacție a acelei părți din so­cietate care se aștepta la o cu totul al­tă evoluție a României după fe­no­me­nul manifestațiilor din ianuarie-fe­bruarie. Mijloacele instituționale și strada pot eventual opri ofensiva ac­tualei puteri, dar capcana ar fi să cre­dem că asta e suficient.

Capcana de ieri și de azi este să cre­dem că elanul civico-revoluționar poa­te înlocui politica institu­țio­na­li­za­tă și jocul democrației reprezentative, oricât de mimat ar fi acesta. Ciclul res­taurație-revoluție e un alibi pen­tru ca toți actorii politici să nu joace acest joc, să găsească felurite jus­ti­fi­cări pentru a considera că regulile lui sunt valabile numai într-o stare de normalitate de care suntem departe. Încet-încet, toate partidele s-au golit de minima substanță pe care o mai aveau, au rămas fără doctrină, fără identitate colectivă, fără laboratoare de politici, fără selecție de „cadre“, dar cu o cumplită antiselecție. Per­ma­nenta stare de excepție a sfârșit prin a cvasidesființa atât partidele, cât și ideea de „a face politică“. Aceas­tă idee a devenit fie ridicolă, fie asi­milată cu aceea de a face bani sau a căuta protecție.

Autodesființarea partidelor în di­men­siunea lor politică a dus la trans­for­marea lor în niște carcase conduse de un fals leadership, provenit adesea de la periferia societății. Așa-zisa „po­litizare“ a statului nu e decât o in­fes­ta­re a aparatului public cu vectori ai unor interese private. Partidele se mul­țumesc cu extragerea de rente, în schimb lasă structurile statale teh­no­cra­te și mai mult sau mai puțin mi­li­tarizate să imagineze politici, de mul­te ori chiar să le și pună în aplicare.

Moartea politicii se concretizează și în incapacitatea formațiunilor po­li­ti­ce de a mai mobiliza cetățenii pentru ca aceștia să vină să-i voteze. O țară în care participarea la alegerile par­la­mentare este de puțin sub 40%, pen­tru ca peste câteva săptămâni de la aceste alegeri să aibă piețele marilor ora­șe inundate de sute de mii de oa­meni, dintre care mulți nu votaseră, e o țară aflată la limita de alertă a le­gi­timității întregului sistem politic.

Acestei morți a politicii i se datorează și sentimentul sisific că o luăm de fie­care dată de la zero. Ieșirea din ciclul revoluție-restaurație se poate deci face numai prin revenirea la încer­ca­rea de a construi o normalitate ple­când nu de la mijloace excepționale, ci de la unele banale. Politica poate reînvia numai dacă se găsesc oameni care chiar vor să facă politică, au con­vin­geri, dar știu să se alieze cu cei care au resurse și experiență, vor să re­prezinte nu o Românie virtuală, ci ro­mâni reali, cu interese specifice, în­țe­leg că întâi trebuie să ai un produs și abia apoi îi gestionezi „imaginea“.

Are societatea românească resursele ne­cesare „reinventării politicului“? Numai timpul va putea da acest răs­puns, dar, intuitiv vorbind, e pro­ba­bil că aceste resurse există, dar ele sunt prost gestionate. Cu un patronat al mass-media ca cel din România e dificil ca pe piața politică cererea să se întâlnească în mod natural cu ofer­ta. Iar confuzia organizată și bruiajul permanent pot fi numai episodic scurt­circuitate prin rețelele sociale. Din acest punct de vedere, renașterea politicului e posibilă numai în paralel cu reprofesionalizarea mass-media.

Reflexul restauraționist de azi poate fi stăvilit de un nou moment mai mult sau mai puțin „revoluționar“, dar acesta va prelungi ciclul deza­mă­girilor. Deocamdată, în spectrul po­li­tic și public actual nu există acea luci­ditate posttraumatică care te face să înveți din greșeli. Dar poate că ne în­șe­lăm și, spre exemplu, opoziția an­ti-PSD, umilită de adversar și de elec­torat acum un an, va înțelege că tre­buie să facă și politică. Adică să se re­construiască din interior, să se de­fi­neas­că, să iasă din autismul institu­țio­nalizat și să-și caute milioanele de ale­gători potențiali. Dar și să înțe­le­a­gă că trebuie să se pună la aceeași ma­să, să lase orgoliile și să se federeze în­tr-un vehicul politic care să poată câștiga alegerile prezidențiale și par­la­men­ta­re, dar mai ales care să pregă­teas­că te­meinic o guvernare post-PSD.