Cum ne întoarcem la metodele de guvernare ale regimului Iliescu

Noua „normalitate“ a presei din România include campaniile de discreditare, banalizează instrumentalizarea ziariştilor de către patronii lor, face din deontologia profesională o sintagmă bună numai de pus între ghilimele.

Am rămas iniţial perplex urmărind modul cum Mircea Toma, unul dintre oamenii de presă curajoşi – şi amintesc aici numai pu­blicarea Armageddonului securiştilor în vre­mea lui Năstase – se în­căpățânează să justifice ati­tudinea sa „echidistantă“. O organizație ca Activ­e­Watch ar fi trebuit să fie pri­ma care să salute mo­bi­lizarea a sute de jurnalişti îm­potriva practicilor unui trust media care a devenit măciuca puterii politice con­tra celor care nu convin, în special a unor ziarişti. La început putea fi o simplă eroare de judecată, dar, după ar­gumentele aduse de Vladimir Tismăneanu şi Andrei Cornea şi după rezistenţa faţă de acestea, cred că e mai mult. Este vorba des­pre un fel trunchiat de a vedea rea­li­ta­tea în care trăim. Acesta este simptomatic pentru o parte importantă a societăţii ro­mâneşti şi trebuie înțeles pornind de la prezumţia de bună-credinţă.

În răspunsul său la scrisoarea profesorului Tismăneanu, Mircea Toma invocă povestea Petrică şi lupul, argumentând în favoarea unor reacţii numai atunci când sunt lu­cruri cu adevărat grave. Cred că aici este cheia. Limitele „normalităţii“ presei din Ro­mânia au fost redefinite încet, dar si­gur. Noua normalitate include campaniile de discreditare, banalizează instru­men­ta­lizarea ziariştilor de către patronii lor, fa­ce din deontologia pro­fe­sio­nală o sintagmă bună nu­mai de pus între ghilimele. Por­nind de la această rea­li­tate, este normal să con­si­derăm că practicile trus­tu­lui lui Voi­culescu nu sunt ex­cep­ţionale, le-am dis­­cri­mina dacă le-am ata­ca nu­mai pe acestea. Dar dacă ajun­gem la o astfel de con­cluzie, poa­te că e cazul să ne pre­dăm pa­şa­poartele pe care scrie Uniunea Euro­pea­nă. Da, cangrena presei este foarte răs­pândită, dar tre­buie să fii orb să nu vezi că există surse principale ale acestei can­gre­ne.

O societate civilizată se defineşte prin ca­pa­citatea sa de a marginaliza pornirile ex­tremiste. După 1989, puterea de atunci „a făcut totul“ pentru a ne arăta că libertatea presei poate fi pervertită. Anul 1990 a fost presărat cu dezinformările TVR şi ale pre­sei FSN, Azi şi Adevărul printre altele, ca­re îi aveau în vizor pe cei care criticau pu­terea. Mai târziu, România Mare, Europa sau Vremea lui Adrian Păunescu de­ve­ni­se­ră locurile în care o parte a elitei politice şi intelectuale era târâtă în noroi. Analiza acelei perioade ne spune că până în 1996 Ro­mânia era un regim semiautoritar. Lim­bajul extremist din presa care susţinea re­gimul Iliescu avea rolul unei forme soft de represiune. Atunci, nu întâmplător, di­ver­se forme de extremism (negaţionism şi an­tisemitism, cultul mareşalului Antonescu, cultul lui Ceauşescu), departe de a fi mar­ginalizate, erau încurajate de instituţiile sta­tului, câştigând chiar o formă de res­pectabilitate în ochii societăţii.

Vestea tristă este că actuala putere nu se inspiră numai din metodele lui Adrian Năs­tase, care totuşi dorea să salveze apa­ren­ţele, ci şi din cele ale regimului Iliescu de dinainte de noiembrie 1996. Săptămâna tre­cută, consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu observa că strategia lui Victor Ponta este aceea de a-i utiliza pe cei de la Antena 3 aşa cum Iliescu l-a utilizat pe Va­dim. Asta ne explică parţial de ce pre­mie­rul, în loc să se delimiteze măcar formal de terorismul mediatic, îl cultivă prin nu­meroase semne de simpatie afişată.

Aici nu trebuie să invocăm standardele eu­ro­pene. Guvernarea le sfidează şi pe cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, citez din art. 12: „Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa (…), nici la atin­geri aduse onoarei şi reputației sale. Ori­ce persoană are dreptul la protecția legii îm­potriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri“. Ignorarea sistematică a acestor principii este o formă definitorie a pro­pa­gandei extremiste. De altfel, chiar aceste practici extremiste au fost avute în vedere la redactarea documentului din 1948. Încă popular, preşedintele PSD şi împreună cu el întreaga putere USL legitimează şi be­neficiază de metodele propagandei de tip ex­tremist. Acum, Antena 3 şi România TV nu sunt simple organe mass-media, ci fac parte dintr-un mecanism instituţionalizat care are drept principală ţintă di^­scre­di­ta­rea adversarilor actualei guvernări. Ele sunt astfel incluse într-un mecanism prin care represiunea, chiar dacă „soft“, face parte din metodele prin care România este gu­vernată. Nu este de mirare că ne apropiem de Federaţia Rusă sau de Republica Po­pu­lară Chineză. Noutatea faţă de începutul tran­ziţiei este ţintirea magistraţilor şi exis­tenţa unui pervers „parteneriat“ public-privat. Trebuie să ne uităm mai bine la ce­ea ce se întâmplă în Ucraina pentru a în­ţe­lege unde ar fi fost România, dacă nu era în Uniunea Europeană, şi unde riscă să ajungă, dacă va continua aşa.

Are societatea românească resurse pentru a sancţiona această derivă? Cei peste 500 de semnatari ai Protestului jurnaliştilor împotriva practicilor degradante din presă ne dau speranţa că da. Este un gest esen­ţial prin care se construieşte o limită între ceea ce este acceptabil şi ceea ce nu e. Ast­fel de iniţiative pot fi fondatoare pentru crearea unui nou spaţiu civic. Atunci când încăl­carea unor reguli minime ale con­trac­tului social sunt încurajate de o putere po­litică, atunci când relaţiile interumane sunt viciate de propagandă, experienţa arată că şi o societate blajină ca a noastră poate ie­şi din adormire. Echidistanţii de cir­cum­stanţă ar fi bine să se mai gândească o dată. //