De același autor
Noua „normalitate“ a presei din România include campaniile de discreditare, banalizează instrumentalizarea ziariştilor de către patronii lor, face din deontologia profesională o sintagmă bună numai de pus între ghilimele.
Am rămas iniţial perplex urmărind modul cum Mircea Toma, unul dintre oamenii de presă curajoşi – şi amintesc aici numai publicarea Armageddonului securiştilor în vremea lui Năstase – se încăpățânează să justifice atitudinea sa „echidistantă“. O organizație ca ActiveWatch ar fi trebuit să fie prima care să salute mobilizarea a sute de jurnalişti împotriva practicilor unui trust media care a devenit măciuca puterii politice contra celor care nu convin, în special a unor ziarişti. La început putea fi o simplă eroare de judecată, dar, după argumentele aduse de Vladimir Tismăneanu şi Andrei Cornea şi după rezistenţa faţă de acestea, cred că e mai mult. Este vorba despre un fel trunchiat de a vedea realitatea în care trăim. Acesta este simptomatic pentru o parte importantă a societăţii româneşti şi trebuie înțeles pornind de la prezumţia de bună-credinţă.
În răspunsul său la scrisoarea profesorului Tismăneanu, Mircea Toma invocă povestea Petrică şi lupul, argumentând în favoarea unor reacţii numai atunci când sunt lucruri cu adevărat grave. Cred că aici este cheia. Limitele „normalităţii“ presei din România au fost redefinite încet, dar sigur. Noua normalitate include campaniile de discreditare, banalizează instrumentalizarea ziariştilor de către patronii lor, face din deontologia profesională o sintagmă bună numai de pus între ghilimele. Pornind de la această realitate, este normal să considerăm că practicile trustului lui Voiculescu nu sunt excepţionale, le-am discrimina dacă le-am ataca numai pe acestea. Dar dacă ajungem la o astfel de concluzie, poate că e cazul să ne predăm paşapoartele pe care scrie Uniunea Europeană. Da, cangrena presei este foarte răspândită, dar trebuie să fii orb să nu vezi că există surse principale ale acestei cangrene.
O societate civilizată se defineşte prin capacitatea sa de a marginaliza pornirile extremiste. După 1989, puterea de atunci „a făcut totul“ pentru a ne arăta că libertatea presei poate fi pervertită. Anul 1990 a fost presărat cu dezinformările TVR şi ale presei FSN, Azi şi Adevărul printre altele, care îi aveau în vizor pe cei care criticau puterea. Mai târziu, România Mare, Europa sau Vremea lui Adrian Păunescu deveniseră locurile în care o parte a elitei politice şi intelectuale era târâtă în noroi. Analiza acelei perioade ne spune că până în 1996 România era un regim semiautoritar. Limbajul extremist din presa care susţinea regimul Iliescu avea rolul unei forme soft de represiune. Atunci, nu întâmplător, diverse forme de extremism (negaţionism şi antisemitism, cultul mareşalului Antonescu, cultul lui Ceauşescu), departe de a fi marginalizate, erau încurajate de instituţiile statului, câştigând chiar o formă de respectabilitate în ochii societăţii.
Vestea tristă este că actuala putere nu se inspiră numai din metodele lui Adrian Năstase, care totuşi dorea să salveze aparenţele, ci şi din cele ale regimului Iliescu de dinainte de noiembrie 1996. Săptămâna trecută, consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu observa că strategia lui Victor Ponta este aceea de a-i utiliza pe cei de la Antena 3 aşa cum Iliescu l-a utilizat pe Vadim. Asta ne explică parţial de ce premierul, în loc să se delimiteze măcar formal de terorismul mediatic, îl cultivă prin numeroase semne de simpatie afişată.
Aici nu trebuie să invocăm standardele europene. Guvernarea le sfidează şi pe cele ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, citez din art. 12: „Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa (…), nici la atingeri aduse onoarei şi reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri“. Ignorarea sistematică a acestor principii este o formă definitorie a propagandei extremiste. De altfel, chiar aceste practici extremiste au fost avute în vedere la redactarea documentului din 1948. Încă popular, preşedintele PSD şi împreună cu el întreaga putere USL legitimează şi beneficiază de metodele propagandei de tip extremist. Acum, Antena 3 şi România TV nu sunt simple organe mass-media, ci fac parte dintr-un mecanism instituţionalizat care are drept principală ţintă discreditarea adversarilor actualei guvernări. Ele sunt astfel incluse într-un mecanism prin care represiunea, chiar dacă „soft“, face parte din metodele prin care România este guvernată. Nu este de mirare că ne apropiem de Federaţia Rusă sau de Republica Populară Chineză. Noutatea faţă de începutul tranziţiei este ţintirea magistraţilor şi existenţa unui pervers „parteneriat“ public-privat. Trebuie să ne uităm mai bine la ceea ce se întâmplă în Ucraina pentru a înţelege unde ar fi fost România, dacă nu era în Uniunea Europeană, şi unde riscă să ajungă, dacă va continua aşa.
Are societatea românească resurse pentru a sancţiona această derivă? Cei peste 500 de semnatari ai Protestului jurnaliştilor împotriva practicilor degradante din presă ne dau speranţa că da. Este un gest esenţial prin care se construieşte o limită între ceea ce este acceptabil şi ceea ce nu e. Astfel de iniţiative pot fi fondatoare pentru crearea unui nou spaţiu civic. Atunci când încălcarea unor reguli minime ale contractului social sunt încurajate de o putere politică, atunci când relaţiile interumane sunt viciate de propagandă, experienţa arată că şi o societate blajină ca a noastră poate ieşi din adormire. Echidistanţii de circumstanţă ar fi bine să se mai gândească o dată. //
