Delimitarea președintelui Iohannis de

Atunci când președintele reprezintă statul în fața societății, el este puterea, iar când reprezintă societatea în fața instituțiilor statului reprezintă opoziția. Această dublă stare îl obligă la sacrificii de imagine și nu numai, pe care noul șef de stat e timpul să le asume.

Intervenția președintelui Iohannis de săp­tămâna trecută a fost o încercare de a răs­punde criticilor la adresa sa prin trans­fe­ra­rea către PNL a responsabilității în­târzierii schimbării Guvernului Pon­ta. Principala sa declarație – „Eu nu am de gând să pre­iau rolul opoziției“ – are valoarea unui semnal de alarmă referitor la efi­ciența opoziției par­la­men­ta­re, adică a „marelui PNL“. Cu atât mai mult, cu cât acest accent venea în con­textul unei întrebări re­fe­ritoare la perspectiva de a avea „propriul guvern“, răspunsul direct fiind: „Când va veni însă alt guvern este o întrebare care trebuie pusă în esență partidelor politice“. Acest răspuns nu e atât o eschivă sau un atac implicit la adre­sa liberalilor, cât o delimitare ins­ti­tu­țio­nală de responsabilitățile acestora. Celor care sunt deja dezamăgiți le-a transmis că și el este, de vreme ce „nu așteaptă de la acest guvern să devină mai eficient“. Dar, dacă delimitarea de guvern era mai ve­che, cea față de slaba activitate a opo­ziției este o noutate.

La 100 de zile e absurd să vorbim despre un bilanț prezidențial, au trecut însă cinci lungi luni de când Ponta a primit un car­tonaș roșu de la electorat. Bilanțul ac­tivității PNL în acest răstimp e lamen­tabil. Nu a pus guvernul în dificultate, i-a lăsat acestuia dominația asupra agendei po­li­tice, l-au lăsat pe Ponta să se desfășoare, deși ar fi trebuit să fie sufocat de anchetele care indirect îl vizează și de modul cum ma­joritatea parlamentară pe care o con­du­ce se joacă cu justiția. Cinci luni pierdute pentru România în care opoziția putea face mult mai mult, în schimb, avem jus­tificări strategice care ne pregătesc să așteptăm alegerile parlamentare. De fapt, acum Ponta riscă să fie dat jos sub pre­siunea străzii, iar asta nu va fi deloc con­fortabil pen­tru succesorul său.

În aceste condiții, cre­di­bi­li­tatea PNL ar trebui să fie mi­­nimă, creșterea sa din son­daje fiind rezultatul efec­tului Iohannis. Iar pre­șe­dintele nu vrea să fie legat de ineficiența PNL. Răs­pun­de deci criticilor care su­bliniau activismul său prea scăzut prin teoretizarea mo­delului unui președinte ca­re nu se bagă în treaba al­tor instituții. Dar această retorică vine la pa­chet cu atacuri atât, așa cum am văzut, la ineficiența guvernului, cât și la par­la­ment: „Fiecare episod în care jus­ti­ția es­te blo­cată în parlament înseamnă un pas îna­poi în recâștigarea încrederii publice și o sursă de pierdere a le­gi­ti­mității“, „cea mai mare restanță rămâne modul în ca­re parlamentul continuă să trateze ce­re­ri­le justiției. Dar și faptul că pro­mi­siu­nea de a face mai transparente și mai simple procedurile care privesc în­cu­viin­țarea cererilor justiției nu a fost onorată încă de partide“, „faptul că par­tidele și par­lamentul încă nu au realizat ceea ce au promis consider că este... încă o ne­re­a­li­zare“. Astfel, nu numai că par­la­men­tului îi este pasată cea mai importantă ne­re­ali­za­re, dar șeful statului arată cu de­ge­tul spre „partide“, adică inclusiv spre PNL, deși, în principiu, majoritatea for­ma­tă din PSD și aliați săi i-au făcut scăpați pe cei mai mulți parlamentari, în frunte cu Șova.

Delimitarea e și mai clară atunci când de­clară că „e treaba PNL dacă face alianță cu unii sau cu alții. Sper să fie bine ins­pi­rați când fac alianțele“. Președintele nu-și va asuma nicio „soluție imorală“, dar păstrarea lui Ponta, adică cea mai imorală dintre soluții, este în sarcina liberalilor.

Așa cum consilierul prezidențial Scutaru și-a dat demisia „din motive personale“ nu cu mult înainte de a fi pus sub ur­mă­ri­re penală, nu este exclus ca și această de­limitare să aibă legătură cu precauții de același ordin. Delimitarea de PNL este una „soft“, totuși, pentru stilul Iohannis, este un gest net care vizează probabil atât un ter­men mai lung, cât și evitarea atacurilor recente care vin ca urmare a antrenării unor lideri ai PNL în anchetele DNA.

Mai există însă și ipoteza că Iohannis do­rește nu numai să se afle deasupra par­ti­delor, ci chiar o depolitizare a funcției pre­zidențiale. În sensul acesta a mers răs­pun­sul său la o întrebare care viza întoarcerea unei legi în parlament: „Nu folosesc aceas­tă prerogativă a președintelui nici ca să mă răfuiesc cu cineva, nici ca să răs­pund la vreun interes particular. Pur și simplu, nu promulg legi care nu respectă principii constituționale sau obligații ale statului român“. Această observație tre­bu­ie înțeleasă în contextul în care pre­șe­din­tele Băsescu a inaugurat o practică pre­zi­dențială de frecventă utilizare a acestei pre­rogative, prin invocarea oportunității sau fondului legilor. Nu există o hotărâre a Curții Constituționale care să contrazică această practică, în condițiile în care exis­tau destule majorități ostile demersului prezidențial. S-a impus astfel o nouă prac­tică constituțională, care presupune exis­tența unei forme de responsabilitate po­li­tică, atunci când președintele promulgă o lege care îi este transmisă prima oară. Es­te și motivul pentru care adesea societatea civilă cere șefului statului întoarcerea unor legi. Întreruperea acestei practici ar restrânge semnificativ domeniul acțiunii prezidențiale și riscă să arunce funcția pre­zidențială spre o logică administrativ-no­ta­rială în contradicție cu alegerea sa di­rectă și chiar cu mandatul popular primit în 2014 de Iohannis.

În această logică, delimitarea de PNL nu ar fi numai tactică, ci rezultatul unei de­limitări de responsabilitatea politică în ge­neral. Totuși, aceasta poate fi numai o eroare de început, pentru că Iohannis abia acum începe să fie un om politic. Ar fi pa­radoxal ca tocmai acum să cedeze tentației lucrului ușor de făcut. O tentație care re­zul­tă din aparenta încercare de a inventa un utopic loc dincolo de putere și de opo­zi­ție, o a treia cale a neutralității de manual.

De fapt, atunci când președintele re­pre­zintă statul în fața societății, el este pu­te­rea, iar când reprezintă societatea în fața instituțiilor statului reprezintă opoziția. Această dublă stare îl obligă la sacrificii de imagine și nu numai, pe care noul șef de stat e timpul să le asume.