De același autor
Există posibilitatea dispariţiei fenomenului alternanţelor provocate de alegeri, în favoarea unor jocuri care vor ţine strict de dinamica internă a partidelor şi a coaliţiilor.
După ce a preluat puterea prin intermediul USL, PSD se pregăteşte pentru o lungă guvernare. Dacă nu va apărea o nouă criză economică majoră, îşi va păstra postura de principal partid al majorităţii şi după alegerile de peste patru ani. Este deci probabil că PSD îşi va relua locul de partid dominant pentru următorii opt ani. Opt ani în care se poate consolida deja tradiţionalul partid-stat. Intrarea într-un nou ciclu politic este cu atât mai frustrantă pentru actuala opoziţie, „blatul“ de la parlamentare şi depresia post-alegeri fiind consecințe ale realizării faptului că traversarea deşertului va fi lungă, prea lungă pentru mulţi. Zona „dreptei“ politice a fost în 2012 şi va mai fi un timp cea din care „scapă cine poate“, o zonă în care strategiile individuale par că fac imposibilă o strategie colectivă câştigătoare. În aceste condiţii, perspectiva unei noi alternanţe tinde să se îndepărteze. Ce consecinţe poate avea această situaţie asupra democratizării?
În aceşti 23 de ani de „tranziţie“, principalul element al legitimării şi relegitimării sistemului nostru politic a fost fenomenul alternanţei la putere. Nu toate regimurile politice au nevoie de alternanţe succesive pentru a fi considerate democratice, se poate invoca exemplul mai multor ţări din nordul Europei, în care în perioade lungi de timp nu au loc alternanţe propriu-zise. Totuşi, pentru România, acestea au fost principala dovadă că alegerile servesc la ceva.
În 2008, PSD trece de la susţinerea parlamentară a Guvernului Tăriceanu în majoritatea formată cu PDL. În 2012, schimbarea este provocată la nivelul parlamentului, iar nu mai puţin de trei grupuri parlamentare care făcuseră parte din vechea majoritate o vor sprijini pe cea nouă (UDMR, UNPR şi Grupul minorităţilor naţionale). Există deci posibilitatea dispariţiei fenomenului alternanţelor provocate de alegeri, în favoarea unor jocuri care vor ţine strict de dinamica internă a partidelor şi a coaliţiilor. Iar când vedem ce mână în luptă aceste partide, putem spune că acesta este un pericol şi pentru natura democratică a regimului politic. Dacă trecem de la simptom la cauza primară, putem spune că alternanţele tind să moară de moarte bună, pentru că ceea ce le-a provocat era existenţa unui clivaj dominant, care s-a manifestat începând cu anul 1990. Clivajul iniţial asupra raportării la trecutul comunist, care era pe fond raportarea la occidentalizare, nu a dispărut, aşa cum credeau mulţi în 2000, ci a evoluat. Alianţa D.A. a fost creată şi a provocat alternanţa în această logică. Chiar rezultatul celui de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2009 a fost influenţat de o mobilizare împotriva candidatului PSD care nu poate fi înţeleasă independent de clivajul fondator. Totuşi, evoluţia spre o bipolarizare autentică stânga vs. dreapta nu s-a produs. Pe lângă dezinteresul partidelor pentru reprezentarea constantă a unor grupuri sociale, există şi motivul structural al disimetriei între „stânga“ şi „dreapta“. Într-o parte există un partid unic, incontestabil după 1992, în alta o continuă luptă, alianţele fiind cheia câştigului, dar şi acestea s-au dovedit precare. Când vedem raportul de forţe şi relaţiile de azi dintre zona PNL şi cea a PDL, putem spune că acesta este un argument important pentru care PSD are ani buni de guvernare în faţă, indiferent pe cine ia drept anexă. Asta nu înseamnă că cele două partide care îşi dispută zona de centru-dreapta ar trebui să se reunească. O asemenea perspectivă nu este în acest moment nici realistă, nici de dorit, pentru că ea ar oferi o alternativă unor partide care au contribuit din plin la decredibilizarea în ochii românilor a valorilor pe care pretindeau că le servesc. Dacă luăm numai exemplul originii acestor partide ca adversari ai moravurilor partidului-stat, vedem că atât PNL, în 1997-1998, cât şi PDL, în 2009-2012, au copiat metodele de politizare a aparatului de stat ale PSD. Este motivul pentru care partea de societate tradiţional reticentă faţă de PSD nu a fost decât parţial mobilizată în apărarea statului de drept în 2012.
Marele eşec al ARD nu au fost blaturile locale, ci incapacitatea de a mobiliza în numele valorilor pe care le invoca. Astfel, nu discursul şi identitatea asumată au fost vinovate pentru înfrângere, ci acestea au devenit nerelevante, în măsura în care bilanţul guvernării PDL era plin de exemple care decredibilizau acest discurs proeuropean. În aceste condiţii, este evident că nu discursul trebuie schimbat, ci structura de la care acest discurs provine.
Putem spune că nu numai alternanţa este un spectru improbabil, dar chiar existenţa unei opoziţii parlamentare relevante pare pusă în discuţie, tocmai atunci când ne îndreptăm spre o modificare a legii fundamentale. Dar în faţa acestui pericol pentru democraţie s-a instalat blazarea. Pentru a ieşi din această blazare democratică, ar trebui să privim cu atenţie şi îngrijorare la soarta „Revoluţiilor portocalii“. Să nu uităm că, deşi primiţi în NATO datorită luptei împotriva terorismului de după 11 septembrie 2001, am fost văzuţi de mulţi ca o ţară destul de nedemocratică încât să fim asimilaţi cu Ucraina, Serbia şi Georgia. Nu ştiu dacă ar fi cel mai înţelept lucru să credem că este imposibil să ne întoarcem acolo. Iar lecţia „Revoluţiilor portocalii“ este tocmai că valorile democratice şi prooccidentale riscă să fie compromise de partide corupte, de schimbări prea lente şi de neglijarea imperativului democratizării. Motorul democratic al regimului politic românesc poate fi repornit numai cu energii din afara actualei clase politice. La cum arată partidele parlamentare, energiile antisistem din România de mâine ar fi suficient să se identifice prin discurs civilizat, oameni decenţi şi capacitatea de a vorbi despre democraţie şi lege fără a-i face pe ceilalţi să zâmbească. //
