De același autor
Prin ubicuitatea justiției în campania pentru prezidențiale, o parte semnificativă din interiorul acesteia își exprimă voința de a juca un rol eminent în redefinirea regulilor jocului.
Dacă în campania electorală pentru europarlamentarele din primăvară am asistat la o pauză tactică a succesiunii de anchete în cazurile care implicau politicieni, iată că în această primă jumătate a campaniei pentru prezidențiale are loc o accelerare a acestor dosare. Creșterea productivității muncii procurorilor, în special a celor din cadrul DNA, ca și a tuturor celor implicați în lupta anticorupție devine un fapt politic în sine, unul care redefinește campania. Și o redefinește cu atât mai mult, cu cât nu îl putem identifica pe vreunul dintre candidații principalelor partide ca fiind beneficiar al acestei situații. În jurul ambilor favoriți, Ponta și Iohannis, există victime directe sau indirecte ale productivității magistraților. Ploaia de dosare nu pare că iartă pe cineva, răspunzând naturii transpartinice a corupției.
Totuși, această aparentă simetrie lovește deocamdată mai tare în alternativa la PSD. Ponta s-a plasat sistematic în postura de avocat al „victimelor“ luptei împotriva corupției. Atacurile sale la procurori și la justiție în general sunt parte integrantă a modului prin care în PSD se face politică. În schimb, pentru candidatul opoziției neunite situația este mult mai delicată. Nu a știut să demineze terenul din jurul său, ceea ce-l face acum extrem de vulnerabil la atacurile privindu-i pe cei mai apropiați susținători ai săi. Nu este clar dacă alegerile se pot câștiga pe tema luptei împotriva corupției, dar candidatul Iohannis le poate pierde pe această temă, dacă nu se demarcă mai convingător atât de discursul PSD, cât și de mentalitatea întregii clase politice. Pentru asta nu e suficient să declare că va lăsa justiția independentă, ci trebuie să spună ce propuneri are pentru ca elanul DNA să nu fie frânt și pentru ca tentativele de restaurație din sistemul judiciar să fie blocate. Dar, mai ales, trebuie să dea exemple concrete de intransigență în raport cu politicienii din partidul domniei sale. În caz contrar, încet, dar sigur devine, alături de liderii PNL-PDL, responsabil al scăpării lui Ponta în virtual câștigător, un câștigător mai mult decât paradoxal, în actualul context juridic.
De ce acest context juridic e mai „tare“ decât lupta între candidați? Poate pentru că lupta magistraților cu mediul politic e mai autentică decât lupta oamenilor politici între ei. Dar și pentru că entuziasmul pentru candidați e minim. În acest sens, este util să privim programele principalilor concurenți: beție de cuvinte și, mai ales, câteva idei recurente: sunt necesare politici pe termen lung, ele vor fi stabilite în viitor în urma unor dezbateri, după care implementarea lor va fi făcută posibilă prin punerea de acord a principalelor forțe politice. Rolul președintelui ar fi acela de a face posibilă degajarea soluțiilor de care România are atâta nevoie. O „poveste frumoasă“. De fapt, oamenii politici au o singură convingere: că nu mai pot convinge pe nimeni. Programele nu mai conțin soluții ce ar fi văzute drept promisiuni, nu mai sunt un exercițiu de transparență pentru ce ar urma (măcar în mod ideal), ci o recunoaștere implicită a faptului că fie nu au soluții, fie nu pot să ni le spună. Ipocrizia a căzut în cinism și nu mai există decât voci din afară (vezi, spre exemplu, interviul de săptămâna trecută cu Don Lothrop de pe HotNews.ro) care să mai rostească ceea ce de fapt gândesc toți: „Asta nu e o democrație“.
Evident că nu este. Căderea pe capete a liderilor politici centrali și a baronilor locali, criza mass-media, revenirea spectrului crizei economice, problema inflației „serviciilor“, mercantilismul BOR, criza de încredere în politicieni și în noi înșine sunt toate manifestările unei crize a sistemului de putere din România.
Sistemul de putere rămâne rezultatul spectaculoasei adaptări a fostei elite pre-1989 la postcomunism. Un sistem căruia nu i-a lipsit un „proiect de țară“ urmărit pe termen lung, acesta presupunând păstrarea mecanismelor de dependență socială, care fac imposibilă consolidarea societății civile. Acest sistem de putere se vede nevoit să evolueze mai mult din cauza presiunii externe. Iar natura sa nedemocratică nu-i permite să evolueze fără convulsii. Ne aflăm la sfârșitul unui ciclu istoric care ne prinde la fel de nepregătiți ca acum un sfert de secol. Singura diferență internă majoră este existența unui sistem judiciar care are rolul pe care în anii 1990 mulți sperau să-l aibă lustrația. Dar justiția are marele avantaj că poate declanșa un cerc virtuos prin care să instituie elitei politice remaniate limite ale comportamentului acceptabil. Prin ubicuitatea justiției în campania pentru prezidențiale, aceasta, mai precis, o parte semnificativă din interiorul său, își exprimă voința de a juca un rol eminent în redefinirea regulilor jocului. //
CITIȚI ȘI
