Electoratul ARD va fi mai inteligent ca liderii săi sau nu va fi deloc

Cred că niciodată după 1990 discursul decenţei, al normalităţii, al moderaţiei nu a fost mai necesar şi mai capabil de a da unei formaţiuni politice destule procente pentru a rezista asaltului populist.

Mai sunt, practic, numai două luni până la alegerile parlamentare, două luni pline mai mult de riscuri, decât de speranţe, două luni în care vom fi rupţi între nevoia de a rezista propagandelor de tot felul şi tentaţia de a fi suporterii unui com­pe­titor sau măcar ai „răului cel mai mic“. Este straniu cum, o dată la patru ani, această ultimă senzaţie re­vine, dar parcă de fiecare da­tă cu mai puţină forţă. Memoria dezamăgirilor de ieri este mai slabă decât dezamăgirile de azi, dar nu dis­pare. Rezervorul imens de speranţă de la începutul tranziţiei a fost atât de des trădat şi atât de rar onorat, încât suntem în situaţia de a avea cea mai puţin credibilă clasă politică din Europa.

Principalele partide nu şi-au creat nici doctrină, nici elec­to­rat autentic, ascunzându-și in­consistenţa în spatele unor ali­anţe fără veritabilă identitate politică. Practic, partidele politice, în sen­sul contemporan al termenului, s-au au­todesfiinţat, rămânând nişte federaţii de „baronii“ locale.

De ce, totuşi, politica mai suscită pasiuni, anul acesta mai mult ca în trecut? De ce, totuşi, participarea la alegerile locale, dar probabil şi cea de la alegerile par­la­men­tare, este mai importantă? Vorbim chiar de „bipolarizare“ şi de creşterea pasiunii pentru politică, deşi chiar politicienii cei mai „populari“ suscită mai multă ne­în­credere decât încredere. Nu avem la dis­poziţie altă explicaţie decât aceea a unei încete repolitizări a societăţii, organizată în jurul unor sentimente negative: frică de viitor, disperare şi chiar ură. Pe de o par­te, societatea intră în contact direct cu abuzurile autorităţilor de toate culorile, ve­de semnele unei corupţii devenită in­suportabilă, nu din motive etice, ci pentru că dovezile că este foarte costisitoare apar în fiecare zi. Această realitate potenţată de criză, care a şi contribuit la costul cri­zei, a fost în plus instrumentalizată în fa­voarea unui discurs politic, care urmăreşte tocmai agravarea sentimentelor de frică de viitor şi de ură. Reţeta şi actorii sea­mănă izbitor cu ce s-a întâmplat la sfâr­şitul anilor 1990. Şi atunci, PDSR a făcut o opoziţie radicală, iar adversarul politic era prezentat ca adversar al românilor. Şi atunci, mişcările de stradă şi gesturile dis­perate erau încurajate şi exploatate me­diatic în modul cel mai populist cu pu­tin­ţă. De atunci, nu numai că nu am evoluat, dar am regresat vizibil. Arta manipulării televizate a fost îmbunătăţită, iar vocile res­ponsabile din presă sunt mai puţine. Azi, discursul urii a inventat minorităţi de­testabile, vinovate de tot răul care este în Ro­mânia. Nu încrederea în USL, ci de­testarea lui Traian Băsescu şi a „băsiştilor“ (categorie în acelaşi timp fantasmatică şi demnă să dispară) a fost motorul de­pla­sării în masă la referendumul din 29 iulie. Dincolo de fraude, este evident că o parte importantă a societăţii româneşti a dorit atunci să transmită un semnal puternic. Revenit la Cotroceni, Traian Băsescu, din păcate, nu a ştiut să se adreseze acestei părţi din societate, lăsând ca discursul urii să acţioneze aproape fără concurenţă asupra sufletelor multor români. Cine poate deconstrui mai bine acest discurs, dacă nu cei împotriva cărora este ori­entat? Tăcerea pre­şe­din­telui din ultima lună a fost o mişcare tactică in­te­li­gentă, dar nu răspunde acestei sfidări.

Într-un astfel de context, oficializarea Alianţei Ro­mânia Dreaptă de la sfâr­şi­tul săptămânii trecute apa­re ca ultimul element care completează ta­bloul de start al toamnei politice. Se ştia de­ja că în pole position este USL, iar guest star este Dan Diaconescu. Acum, au de­ve­nit clare alte două lucruri importante: sub ce formă intră PDL în alegeri şi faptul că nu există un competitor politic nou, deşi semnele că acesta era dorit de o parte a societăţii erau manifeste. Faptul că această aşteptare a fost în zadar arată în primul rând că a fost numai o aşteptare, adică o stare de nemulţumire pasivă care a putut fi valorificată politic, care nu era izvorul unor resurse suficiente pentru ca un par­tid politic nou să se impună. Nu discut aici de ce Mihail Neamţu sau Mihai Răzvan Ungureanu, deşi au pornit pe acest drum, nu au mers până la capăt. Important este faptul că barierele antidemocratice puse la intrarea unui actor nou pe piaţa par­tidelor au funcţionat, ceea ce ne arată şi cât de slab a fost sprijinul social pentru asaltul asupra lor.

Asta nu înseamnă că o mare par­te din electoratul urban, să­tu­rat de videni şi udre, este dis­pus să-i ia în serios pe co­res­pondenţii USL ai acestora. În principiu, exista un electorat pentru o al­ternativă politică mai comestibilă. Dacă PDL spera în mod serios să ţină USL semnificativ sub majoritatea absolută, ar fi trebuit să accepte un vehicul politic ca­pabil să preia acest electorat abandonat. Faptul că nu a făcut-o ne spune ceva de­spre teama liderilor PDL de a fi concuraţi serios de un astfel de partid, ne spune ceva despre momentul extrem de delicat în care s-ar fi aflat dacă era pus faţă în fa­ţă cu o formaţiune politică care măcar as­pira la autenticitate. Strategia înaintării pe două fronturi a fost deci considerată mult prea riscantă. ARD apare, aşadar, ca o soluţie de avarie. Nimeni din interior nu este cu adevărat mulţumit că există, dar nici nu avea o soluţie mai bună. Înainte de a deveni, pentru o parte din electorat, „răul cel mai mic“, ARD este asta chiar pentru membrii săi.

Dacă vorbeam de o perioadă politică nor­mală, am fi spus că ARD va avea soarta CDR-2000. Sunt multe similitudini cu mo­mentul 2000. Această impresie putea fi chiar întărită, dacă priveai sâmbătă at­mos­fera de la Palatul Parlamentului. Erau aco­lo „organele de conducere“ a trei partide (PDL, PNŢCD şi FC), adică cei care ar tre­bui să lupte în aceste două luni. Au venit însă plictisiţi ca la orice şedinţă de partid, parcă uitând că e şi o „lansare“. Chiar la discursurile bune, reacţia sălii era palidă, semn că liderii locali nu prea iau în serios valorile invocate la centru. Părea că im­portanţi nu erau atât cei de pe scene, ci cei care lipseau. Unii au lipsit chiar din sală – Boc, Udrea şi Anastase au fost anun­ţaţi de jurnalişti drept principale absenţe. De fapt, principalul absent a fost Traian Băsescu. Iar principala ştire nu era ab­senţa sa, care poate fi înţeleasă, ci faptul că aceasta nu a fost o ştire.

Totuşi, ARD nu poate fi CDR-2000, pentru că suntem departe de a fi într-o perioadă politică normală. PDL a reuşit în această vară să-i mobilizeze (chiar dacă întru boi­cot) pe mulţi dezamăgiţi, pe mulţi dintre cei care nu mai aşteptau nimic bun din partea politicienilor români, dar nici ceva aşa de rău. PP-DD poate, în această toam­nă, să-i sperie şi pe cei care sunt foarte ne­mulţumiţi, dar care fac diferenţa între circ şi politică. Alianţa România Dreaptă are şansa de a se demarca de cei doi com­petitori ai săi, numai dacă alege decenţa. Cred că niciodată după 1990 discursul de­cenţei, al normalităţii, al moderaţiei nu a fost mai necesar şi mai capabil de a da unei formaţiuni politice destule procente pentru a rezista asaltului populist.

Motorul ARD, PDL, nu va fi uşor de mobilizat pentru că e deja pe cale să-şi atingă 3  obiective majore. ARD îi aco­peră în primul rând lipsa unui examen critic al performanţei la gu­vernare şi lipsa de reforme interne, care ar fi trebuit să rezulte din aceasta. În al doi­­lea rând, ARD ajută PDL făcându-ne să uităm că acest partid nu s-a deschis decât cosmetic către societate, că a neglijat par­tea sănătoasă a mediului economic. În al treilea rând, PDL reuşeşte să-şi păstreze pen­­tru sine culoarul anti-PSD, culoar ca­re este în ceaţă, dar care mâine va fi probabil imposibil de recucerit de PNL. PDL prin ARD, spre deosebire de PNŢCD în 2000, va reuşi să rămână un actor politic sem­nificativ.

Pentru moment, ARD a început prin a că­dea în toate capcanele unei retorici rupte de realitate: promite iluzoriu scăderea co­tei unice, anunţă „războaie“ care nu mo­bi­lizează pe nimeni, se defineşte împotriva „forţelor de stânga“, ceea ce e o formă de a da USL-ului o coerenţă pe care nu o are, se bate în piept că este „de dreapta“, fiind greu de înţeles de ce asta ar fi atât de im­por­tant pentru electoratul român, dar uşor de combătut câtă vreme cazul Olt­chim este azi simbolul lipsei privatizărilor din aceşti ani. Pentru PDL-ARD ar fi su­ficient să renunţe la autism şi la accentele de is­terie, să-şi recunoască erorile din aceşti ani şi să explice de ce românii nu au nimic de câştigat din monopolizarea de către USL a întregii puteri politice. Ca să pa­rafrazez o formulă dintr-un discurs de la lansarea de sâmbătă, electoratul ARD va fi mai in­teligent ca liderii săi sau nu va fi deloc. //