Iohannis și câteva limite ale reinventării instituției prezidențiale

Președintele ales pentru că nu provenea din inima sistemului își păstrează o zonă de confort care îl izolează de diversitatea societății care a pariat pe el.

Puterea șefului statului nu este direct pro­por­țională cu popularitatea sa. Totuși, în Ro­mâ­nia, atât cultura politică dominantă, cât și cul­tura instituțională a statului tind să per­so­na­li­zeze puterea și să împingă res­ponsabilitatea, simbolic sau efec­tiv, către titularul ei „su­prem“. Președintele este ast­fel învestit cu o speranță ca­re îl depășește instituțional, dar pe care o poate folosi pen­tru a-și mări puterea. In­vitarea partidelor la Cotroceni face parte în mod tipic din acest exercițiu prin care po­pu­laritatea devine o pârghie de putere. Dar ea nu este completă, câtă vreme președintele nu este mai activ în a ne explica încotro se îndreaptă România și unde ar vrea el să se îndrepte. Nevoia de cuvântul pre­zi­dențial nu este deloc rezultatul unei nostalgii cezariste, ci rezultă din nevoia de trans­pa­ren­ță. Pe cât România azi este ilizibilă cetățenilor săi, pe atât responsabilitatea prezidențială es­te importantă, pentru a explica, a da în­cre­de­re, a păstra speranța colectivă de la momen­tul alegerii sale.

Un moment de clarificare putea fi prezența par­tidelor la Cotroceni? Regula nedezmințită săptămâna trecută este că președintele le de­leagă o responsabilitate pe o temă cunoscută publicului și față de care are deja o poziție publică. Iată astfel că șeful statului nu numai că reorientează interesul publicului către par­lament, dar își păstrează și o armă pentru viitor, pentru că parlamentarii sunt în prin­ci­piu ținuți să respecte anga­ja­mentele făcute de liderii par­ti­delor. Dacă întâlnirea are con­secințe concrete, meritul este în primul rând al pre­șe­din­te­lui, dacă nu, partidele plă­tesc costul în termeni de ima­gine. Dar prețul e cu ade­vărat im­portant numai da­că vina e a unor anumite partide, nu a par­tidelor în general.

În acest sens, întâlnirile de la Cotroceni pro­duc inevitabil un clivaj între partidele care „îl ascultă“ pe președinte și cele care nu fac jo­cul acestuia. Așa devine lizibilă și se legi­ti­mează distincția între partidele prezidențiale și cele antiprezidențiale.

Criticile la adresa constituționalității invitării par­tidelor au fost, desigur, răutăcioase. Ele au pus însă în evidență un element important: în ciuda dorinței aproape obsesive de a se de­li­mita de președinția precedentă, organizarea întâlnirii cu partidele a fost, în fond, inerțială. Iohannis nu a făcut decât să preia o armă pre­zidențială folosită în trecut, fără să-și pună problema justificării ei, de aceea a și fost ușor de pus în dificultate de întrebarea unui jur­nalist. De fapt, schimbările de stil de la în­tâlnirile cu partidele nu fac decât să ascundă o continuitate a rolului acestor întâlniri pen­tru titularul de la Cotroceni.

Acesta este deci un prim exemplu care ne de­monstrează în ce măsură președintele este pri­zonierul unui cadru instituțional, politic și chiar mental, dacă ne referim la așteptările celorlalți.

De altfel, Iohannis pășește încet, dar sigur că­tre reconstruirea unui peisaj politic care fa­vo­rizează partizanatul prezidențial, în ciuda pru­denței sale maxime, o prudență care încă îi permite să nu se arunce în arena politică. Ata­cu­rile la care este supus în ultima vreme chiar din partea unor lideri de opinie care l-au sus­ținut sunt, de altfel, un semnal că natura politică românească are oroare de vid, are oroare de reticența cu care președintele ata­că subiecte pentru care a fost ales.

Din acest punct de vedere, schimbarea pur­tă­torului de cuvânt a pus în evidență două su­biecte importante. Primul este legat de di­fi­cultățile intrinseci ale funcției de purtător de cuvânt al unei instituții care se numește „Pre­șe­dintele României“ și care este deja re­pre­zen­tată de un om politic care este cel mai po­trivit purtător de cuvânt al său. Toți pre­de­ce­sorii lui Iohannis s-au aflat în această di­fi­cultate. Purtătorii de cuvânt au cumulat mai multe funcții formale și informale, au devenit de multe ori influenți consilieri prezidențiali, dar nu au reușit cu adevărat să fie „vocea pre­ședintelui“.

Și din acest punct de vedere putem spune că „nu e nimic nou sub soare“. Totuși, plecarea Ta­tianei Niculescu-Bran a fost destul de co­mentată, pentru că ea aducea aminte faptul că punctul slab al președintelui rămâne co­mu­nicarea sa.

Tăcerea prezidențială a devenit proverbială, dar nu a devenit banală. Ea nu va fi niciodată ac­ceptată ca ținând de normalitate, cel puțin atâta vreme cât se mai așteaptă ceva de la Iohannis. Iar cota de popularitate arată că aș­teptările rămân  foarte mari și că această co­tă nu va scădea o iotă din cauza criticilor pre­sei. Ea va scădea numai dacă răbdarea pu­blică își va atinge limita.

De ce PSD începe să-și permită să-l ia pe po­pu­larul Iohannis peste picior? Tocmai pentru că acesta nu reușește să-și convertească po­pu­laritatea în putere. O convertire care nu poate avea loc decât prin sau și prin utilizarea unei comunicări adecvate. Tăcerea prezidențială nu este o strategie, este rezultatul amânării adop­tării unei strategii de comunicare demnă de acest nume. Declarațiile președintelui sunt ac­te politice, deocamdată zgârcenia lor este fie traducerea directă a lipsei de putere, fie, mai grav, semnul refuzului de a asuma puterea.

Al doilea punct reliefat de plecarea fostei pur­tă­toare de cuvânt și de numirea ulterioară es­te cel al lipsei deschiderii către societatea ci­vi­lă din rândul căreia Niculescu-Bran provenea și căreia i-a fost preferată zona PNL. Pre­șe­dintele ales pentru că nu provenea din inima sis­temului își păstrează o zonă de confort care îl izolează de diversitatea societății care a pariat pe el.