Noul homo bolşevicus nu ştie să se oprească

Alexandru Gussi 14.08.2012

De același autor

Un strateg militar ar fi admirat secvenţialitatea atacurilor împotriva instituţiilor, care, la începutul lui iulie, încă nu erau controlate de susţinătorii Guvernului Ponta. Admiraţia lui ar fi crescut dacă afla cum poporul, prin referendum, poate legaliza micile scăpări ale acestui proces. Dar începea să-şi ia notiţe abia în momentul în care i s-ar fi povestit cum societatea civilă va fi reprezentată de „dogari“ (foşti purtători ai uniformelor de diverse culori), care sunt mecanismele de fraudare ale referendumului şi cum noul şef de stat (un civil „interimar“) îşi va recruta colaboratorii mai ales din zona militară. În plus, va beneficia de sfatul şi sprijinul celui mai experimentat preşedinte şi beneficiar al unor lovituri de stat, adus de atmosfera pucistă la a patra tinereţe, după ce primele trei fuseseră îngropate în tot atâtea mandate.

Acest plan era atât de bun, dar şi atât de departe de lege, încât nu dădea protagoniştilor dreptul să nu-l ducă până la capăt. Totuşi, la întâlnirea cu realitatea, totul pare să se transforme în ceea ce un recent editorial din Adevărul numea o Conjuraţie a imbecililor, după superba carte cu acelaşi titlu. Acest eşec internaţional, economic şi moral este numai unul de etapă. Când controlezi atâtea instituţii, când ai forţa mediatică de partea ta, când baronii locali te susţin şi când alianţa care şi-a asumat responsabilitatea acestui hara-kiri naţional are o popularitate de peste 50%, îţi permiţi să treci peste acest eşec şi să mergi mai departe. Cât de departe? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să răspundem în prealabil la altele: cum a fost posibil şi de ce, pentru moment, este un puci ratat?

Când Catherine Durandin, în precedentul număr din 22, vorbeşte de „modelul leninist exemplar“ ce caracterizează evenimentele din România ultimelor săptămâni, cred că ne oferă cheia înţelegerii răspunsului la întrebarea „cum a fost posibil?“. Cultura politică a elitei politice româneşti este atât de departe de a fi democratică încât, chiar în faţa unui proces care pune în pericol ordinea constituţională ai cărei principali beneficiari sunt chiar ei, care pune în pericol şi vaca lor de muls, bugetul României, deci în faţa unui scenariu de autonegare, preferă să fie majoritar complici cu un mic grup de capete înfierbântate. Aşa înţelegem de ce o minoritate activă a reuşit să facă atâta rău.

Această minoritate, pe lângă faptul că beneficiază de resurse materiale importante, moşteneşte de la leninism o cultură a acţiunii politice văzută ca o formă a acţiunii militare. Cultura politică leninistă te învaţă să nu crezi în instituţii şi legi, de vreme ce politica este un război în care adversarul trebuie nimicit pentru totdeauna. Vocabularul lor este semnificativ: principalul partid adversar „trebuie să dispară“, preşedintele suspendat „este un cadavru politic“, iar declaraţiile macabre sunt zilnice. Acest homo bolşevicus nu a trebuit să-l citească pe Lenin pentru a gândi aşa. El este rezultatul unei istorii româneşti mai lungi, perfect definită ca Stalinism pentru eternitate de Vladimir Tismăneanu. În această vară, parcă mai fierbinte ca niciodată, românii ar putea privi către istoria lor sub comunism ca într-o oglindă, atât de multe sunt similitudinile între comportamentul şi mentalitatea de atunci şi de acum ale elitei politice şi nu numai ale ei. Numai aşa a fost posibil.

Dar de ce, pentru moment, planul a eşuat? Răspunsul este simplu: dezechilibrului de forţe în plan intern i-a corespuns un dezechilibru invers în plan extern. Dacă majoritatea clasei politice şi a celor care au votat la referendum a făcut ca şi cum anumite reguli sunt suspendate, presiunea din exterior (cu excepţia Vocii unei ţări cu regim autoritar) a fost inversă: plecând de la regulile valabile în toate ţările UE, guvernului i s-a cerut să se comporte ca şi cum regulile iniţial suspendate au rămas în vigoare. De câteva săptămâni, România nu este numai sub asistenţă financiară internaţională, ci şi sub asistenţă instituţională şi democratică. Respirăm artificial. Suntem între aparatele care ne permit supravieţuirea democratică şi aparatcici.

Abia acum putem risca un răspuns la întrebarea despre sfârşitul acestei prea lungi luni de fiere cu care a început alternanţa politică din România anului 2012. În acest moment, toţi actorii ştiu că s-a mers prea departe, numai că unii nu pot merge decât înainte, sunt în logica războiului şi în linia întâi, aceştia vor lupta până când cei care mai pot face pasul înapoi bat o palmă, prin spatele lor.

Noul homo bolşevicus ne-a arătat că nu are limite interne, dar va fi probabil înfrânt de două realităţi: cea economică şi cea instituţională. Pârghia economică permite UE să păstreze presiunea asupra actualei puteri politice, iar presiunea din partea mediului economic intern va fi din ce în ce mai mare. La nivel instituţional este deja evident că anumite părţi ale statului nu se lasă aşa uşor kidnapate. Acţiunile din această perioadă ale unor procurori sunt semnificative nu numai pentru îngrijorarea cu care sunt privite practicile actualei puteri în interiorul statului, ci şi pentru faptul că raportul de forţe între aceste instituţii şi orice forţă politică tinde să se schimbe pe termen lung.

Nu atât anumite stenograme, cât declaraţiile publice ne arată punctul mort în care a ajuns planul cvasimilitar iniţial. Şeful CSAT, Crin Antonescu, îl bănuieşte pe preşedintele suspendat că a rămas la cârmă, subminându-se astfel pe sine. Trei judecători ai Curţii Constituţionale practic îşi declară public susţinerea faţă de noua putere, subminându-şi autoritatea. Validarea referendumului devine subiect de discuţii aprinse (lista celor care au spus lucruri incredibile în acest sens este prea lungă), deşi toată lumea vede că nu sunt îndeplinite toate condiţiile necesare demiterii preşedintelui ales (inclusiv existenţa unei majorităţi de şase la trei la CC pentru validarea referendumului).

Noul homo bolşevicus nu va câştiga această etapă, dar este bine poziţionat pentru următoarele. Reinventarea discursului antieuropean şi revenirea la calea românească spre democraţie sunt pilonii noii lui doctrine, care este cea veche uşor adaptată, pentru că oricând adaptabilă interesului de moment. Până acum, marea lui victorie este câştigarea sprijinului multor oameni de bună-credinţă, marea lui victorie este dezbinarea celor care, împreună, ar fi apărat mai bine continuarea procesului de europenizare a României, marea lui victorie este că totul pare atât de confuz, deşi este atât de clar. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22