O generaţie dezorientată îşi decide viitorul pe 9 decembrie

Generaţia formată în timpul tranziției este prima care s-a născut politic revoltându-se împotriva unor politici care, cu toate neajunsurile lor condamnabile, pot fi caracterizate drept reformiste.

Momentul trecerii a 25 de ani de la revolta muncitorilor de la Braşov a trecut aproape neobservat, deşi realitatea socială a Ro­mâ­niei de azi ar fi trebuit să dea mai multă forţă acestei aniversări. Lip­sa de interes pentru unul dintre cele mai importante momente ale istoriei noas­tre recente are multe sem­nificaţii, vreau să arăt aici măsura în care o astfel de cvasiuitare este grăitoare pentru direcţia în care mer­ge societatea ro­mânească. Iar din această societate mă voi referi mai ales la par­tea cea mai tânără, cea născută chiar în jurul anului 1987, generaţia formată în tim­pul de tranziţie, care ar fi trebuit să devină un motor al schimbării, dar care pare acum prinsă în capcana unei istorii pe care nu o înţelege.

Un sfert de secol de la o revoltă a mun­ci­torilor ar fi fost un bun prilej de acţiune din partea sindicatelor, dar acestea s-au do­vedit încă o dată nereprezentative şi de­pendente de alte interese decât cele ale „salariaţilor“. Autorităţile de la Bucureşti au ignorat şi ele evenimentul, în contrast cu ceea ce s-a întâmplat acum cinci ani, dar şi cu interesul pentru istorie arătat acum câteva săptămâni, cu ocazia ani­ver­sării Regelui Mihai, care a împlinit vârsta impresionantă, dar mai puţin rotundă, de 91 de ani. Contrastul ne arată cât de sem­nificativă este uitarea pentru identitatea ce­lor care ne conduc. Revolta din 1987 es­te cea care, chiar mai bine decât mo­men­tul 1989, înecat în comploturi, poate să fie prezentată generaţiilor tinere drept sim­bolul revoltei şi represiunii caracteristice re­gimului comunist. Faptul că asta nu se întâmplă ne face să presupunem că ac­tu­a­la clasă politică se simte mai aproape de fosta nomenclatură decât de muncitorii bra­şoveni revoltaţi în 1987 şi daţi afară du­pă 1990. Presa este plină de afacerile ne­curate de azi, dar cei mai ti­neri, care le privesc numai pe acestea, vor fi mai uşor de manipulat, pentru că nu au cheia de înţelegere care poate fi găsită într-o istorie recentă pe care o ignoră.

Într-o ţară fără identităţi po­litice, în care totul pare provizoriu, numai expe­ri­en­ţa unor evenimente istorice poate da reperele care fac po­sibilă rezistenţa la manipulare. Ge­ne­ra­ţia din care fac parte a avut „norocul“ să trăiască momentele din decembrie 1989, venirile minerilor, antioccidentalismul şi in­citările la ură împotriva maghiarilor, tra­tatul semnat cu URSS, domnia sinistrului cuplu Iliescu-Văcăroiu etc. Indiferent de pri­sma prin care au fost trăite aceste eve­nimente, lecţia lor a fost că România nu are decât opţiunea europeană, iar această opţiune însemna ceva foarte concret, pen­tru că şi adversarii ei erau cât se poate de concreţi şi chiar deţineau toată pu­terea, între decembrie 1989 şi noiembrie 1996.

Generaţia formată în tranziţie e altfel. Anul acesta vor vota cei născuţi până în de­cembrie 1994. Ar trebui să ne gândim care sunt evenimente care i-au marcat pe aceştia. Dacă e să o luăm invers cro­no­lo­gic, referendumul din iulie de demitere a pre­şedintelui Băsescu şi cel al mani­fes­ta­ţiilor din pieţele multor oraşe în ianuarie-februarie au fost cele mai importante din acest an. Putem remarca faptul că, în de­cembrie 2011, Traian Băsescu îl egala pe Ion Iliescu ca număr de ani în fruntea sta­tului român, iar anul acesta se împlinesc opt ani de mandat prezidenţial, adică toc­mai două mandate, conform primei for­mulări a Constituţiei, modificată ulterior în perspectiva unui aşteptat deceniu cu Adrian Năstase. Nu a fost să fie, iar pentru majoritatea tinerilor care vor vota pe 9 decembrie Ion Iliescu sau Adrian Năstase sunt fie nişte anonimi, fie figuri ale opo­ziţiei la actualul preşedinte. Cei mai tineri s-au născut politic în atmosfera ca­rac­te­rizată printr-o mass-media partizane, ca­re şi-a pus amprenta asupra interpretării evenimentelor politice, şi marcată mai ales de clivajul pro vs. anti Băsescu. Chiar dacă este un clivaj conjunctural, acesta es­te cu atât mai important pentru această no­uă generaţie, cu cât el a marcat profund şi sistemul de învăţământ. De la dascălii de şcoală şi liceu până la cei din uni­ver­si­tăţile de stat sau particulare, marea ma­jo­ritate a celor care s-au ocupat de educarea acestor tineri s-au simţit „victime“ ale po­liticilor susţinute direct sau indirect de pre­şedinte. De la nerespectarea pro­mi­siu­nii de creştere a salariilor la sfârşitul anu­lui 2008 până la scăderea lor de la ju­mă­tatea anului 2009, trecând prin numirile fă­cute de PDL pe criterii politice şi mai ales prin schimbarea substanţială a Legii educaţiei, faţă de care a existat o reacţie inevitabilă de rezistenţă, evenimentele din ultimii ani au dus la o nemulţumire în rân­dul acestei categorii, nemulţumire care nu putea să fie lipsită de consecinţe politice. Iar aceste consecinţe au fost exploatate de adversarii oricărei reforme.

Generalizările sunt periculoase, există în­totdeauna excepţii, dar, istoric vorbind, pu­tem spune că generaţia formată în tim­pul tranziției este prima care s-a născut politic revoltându-se împotriva unor po­li­tici care, cu toate neajunsurile lor con­dam­nabile, pot fi caracterizate drept re­for­mis­te­. Şi generaţia anti-Băsescu vrea schim­barea, dar setea ei de schimbare a fost de­turnată în folosul celor care se opun schim­bării. Şi generaţia aceasta vrea „Europa“, dar energia ei a fost deturnată de cei pen­tru care recuzita discursului naţional-po­pu­list este mult mai aproape decât vocaţia pro­europeană. Abia după 9 decembrie şocul re­alităţii va fi mai puternic decât plasa per­cepţiilor în care această generaţie, profund marcată de anarhia tranziţiei, a fost prin­să. Şi nimeni nu poate şti care va fi sensul revoltei lor de mâine. //