Suveranitatea poporului împotriva statului de drept

UE priveşte regimul nostru politic ca pe un cadavru viu aflat, din greşeală, în curtea sa. În această vară, s-a reuşit resuscitarea pacientului aflat în moarte clinică, dar lipsa de funcţionare a coabitării, practic anunţată tot săptămâna trecută prin vocea lui Traian Băsescu, ne face să credem că pacientul nu va supravieţui toamnei.

Ştim de la Alexis de Tocqueville, confirmat apoi de o întreagă literatură de tran­zi­to­logie, că momentul cel mai delicat pentru un regim politic este acela când încearcă să se reformeze. De ce nu am aplica această regulă regimului politic românesc instalat pe 22 decembrie 1989, dar profund legat, la toate nivelurile, de cel pe care l-a înlocuit? Sistemul instalat temeinic la sfârşitul anilor 1940, cu ajutorul unui imperiu estic, nu pu­tea fi doborât în câteva zile de decembrie şi nici nu pu­tea fi ameninţat mai târziu numai de un om sau de vremelnice coaliţii de partide. Era nevoie de mai mult. Acest mai mult a venit odată cu intrarea noastră în UE, iar consecinţele reformelor impuse de in­te­grare se văd acum, dar ele se văd în ace­laşi timp cu falimentul unei clase politice (post)comuniste, incapabile să se adapteze noului statut al României.

Dacă este să mergem pe firul cauzelor ca­re ne-au adus în criza ordinii noastre cons­tituţionale, cred că ar fi justificat să iden­tificăm drept cauză eficace reformele din ultimii ani, majoritatea făcute la presiunea Uniunii Europene. Dintre acestea, in­de­pen­denţa justiţiei este probabil cea mai importantă, dar ea nu avea consecinţele ac­tuale, dacă nu era însoţită de schimbări în interiorul corpului magistraţilor. Din cauza acestor vizibile schimbări, pre­şe­din­tele Traian Băsescu provoacă o mânie care întunecă minţile majorităţii politicienilor ro­mâni, care, până ieri, erau intangibili. Iar mânia este cu atât mai mare, cu cât adversarul cu care se luptă acum nu mai este preşedintele impopular, ci chiar ins­tituţiile europene, care vor fi totdeauna mai populare decât imperiul estic la al că­rui model visează oligarhii noştri pro­vin­ciali.

În perioade de profund clivaj intern, pri­vi­rea pe care ne-o aruncă din ex­terior partenerii noş­tri eu­ro­peni devine mai im­por­tantă ca orice auto­ana­liză. Săptămâna trecută, am asis­tat la cel puţin pa­tru mo­mente din care pu­tem de­duce, dincolo de dis­cur­suri, care este atitu­di­nea eu­ropenilor faţă de Ro­mâ­nia şi mai ales faţă de eli­ta noastră politică. Nu voi relua aici fermitatea preşe­dintelui Co­misiei Europene şi a comi­sa­rului pe Jus­ti­ţie, ambii anunţă pierderea durabilă de cre­dibilitate a ţării noastre în faţa Comisiei şi a restului ţărilor membre. În acest sens, amintesc numai insistenţa privind „lipsa de compromisuri“, legate de statul de drept, semn că la nivel oficial este pusă în continuare problema capa­ci­tăţii României de a rămâne în criteriile mi­nimale pentru apartenenţa la UE. Alte do­uă episoade au fost cel al dezbaterii si­tuaţiei din România în Parlamentul Eu­ropean şi cel în care pre­şedinta Lituaniei (fost comisar eu­ro­pean) a ieşit din logica diplomatică şi ne-a pus sec la colţ. Din cele patru episoade, rezultă că UE priveşte regimul nostru po­li­tic ca pe un cadavru viu aflat, din gre­şeală, în curtea sa. În această vară, s-a re­uşit resuscitarea pa­cientului aflat în moar­te clinică, dar lipsa de funcţionare a coa­bi­tării, practic anun­ţată tot săptămâna tre­cută prin vocea lui Traian Băsescu, ne face să credem că pa­cientul nu va supravieţui toamnei. Dar as­ta nu este neapărat o veste proastă. În­cepem o nouă tranziţie, în care fie se pun bazele unui regim politic de­mocratic şi ne confirmăm statutul euro­pean, fie evoluăm undeva între regimurile sud-americane şi cele ex-sovietice.

Nu trebuie să privim actuala situaţie ca pe un simplu faliment al regimului politic. Acest regim trebuia să aducă schimbări la toate nivelurile şi a făcut-o, dar aceste schim­bări au fost prea lente, fiind în si­tuaţia de a-şi pierde orice bază socială. Mo­mentul precis al sfârşitului regimului nostru politic, aşa cum era el în ultimii 20 de ani, a fost atunci când suveranitatea po­porului (exercitată prin referendum şi prin reprezentanţii din parlament) a fost în­dreptată împotriva regulilor statului de drept. Astfel, suveranitatea poporului s-a în­tors împotriva ei înseşi, pentru că toc­mai regulile statului de drept fac posibilă exercitarea suveranităţii poporului.

În această vară-toamnă, intrăm deci într-o tranziţie spre o nouă ordine cons­titu­ţio­nală. În acest sens, este simptomatic fap­tul că primul-ministru PSD vorbeşte de­spre necesitatea modificării Constituţiei, o temă care părea că-l lasă rece acum câteva luni. După ce datorită UE şi a unor ins­ti­tuţii care nu au fost anexate de USL, tex­tul constituţional nu a fost complet călcat în picioare, schimbarea acestuia devine o ţintă. Asta deşi apărarea retorică a Cons­ti­tuţiei a fost multă vreme principalul ele­ment identitar al partidului lui Ion Iliescu, cel puţin atâta vreme, cât aceasta făcea aproape imposibilă orice schimbare po­li­tică, dar şi orice proces al unui politician.

În concluzie, va începe curând o perioadă de „politică constituţională“, în care ba­ze­le noului regim se vor scrie, în care prin­cipalele orientări majore pot fi redefinite. Este motivul pentru care există anumite similitudini cu perioada 1990-1992. Dife­renţa între politica de la începutul unei tranziţii între două regimuri şi nor­ma­li­tatea democratică este că politica de tran­ziţie nu este un joc de sumă pozitivă, în ca­re toţi participanţii au ceva de câştigat. În cazul tranziţiei, logica este de sumă nulă. Alegerile sunt dramatice, pentru că sunt definitorii şi în principiu definitive: Vestul sau Estul, privatizate sau etatism, pre­să liberă sau controlată etc. În aceste luni, bătălia dramatică din jurul in­depen­denţei justiţiei este un semn că noua tran­ziţie a început. Iar sensul evoluţiei Ro­mâ­niei va depinde mai mult de rezultatul acestei confruntări, decât de rezultatul ale­gerilor din decembrie. //