Unitate sau diversitate?

„Unitate“ este cuvântul la modă în toate zonele politicii româneşti. Unitatea face forţa, spun cei mai mulţi. Pare că e mai puţin important pe ce se bazează această unitate, câtă vreme ai un adversar căruia să i te opui.

Bipolarizarea vieţii politice este în aceste zile accentuată de referendumul din 29 iulie, dar, dincolo de acest context, sun­tem într-o perioadă în care unitatea e la modă. Cei cărora le place să li se spună „de stânga“ sau „de dreapta“ (mai mult pentru a monopoliza eti­che­tele în cauză decât pen­tru a promova valorile res­pective) ne explică de ce uni­tatea este bună, alter­na­tiva fiind inevitabil di­vi­zarea. Acest discurs răs­pun­de şi unui orizont de aş­tep­tare a publicului. După peste 20 de ani de tranziţie şi de multe ori de confuzie, uni­tatea ajută pentru că simplifică. Este, spre exemplu, foarte simplu să identifici răul în­tr-un singur om şi să organizezi atât propaganda, cât şi alianţe politice pe baza acestei prezumţii de atotvinovăţie.

Acest fenomen a existat şi la începutul tran­ziţiei, dar atunci putea fi susţinut ideatic de anticomunismul care îi anima pe o parte dintre intelectuali şi era spri­ji­nit de mişcări sociale precum cea din Pia­ţa Universităţii. Convenţia Democratică a beneficiat de primatul unităţii în 1992, când oaia rătăcită PNL nu depăşea nici mă­car pragul electoral de 3%, şi mai ales în 1996, când CDR obţinea o majoritate re­lativă, iar Partidul Alianţei Civice şi tinerii liberali erau departe de intrarea în par­la­ment. Lucrurile s-au schimbat radical în 2000, când unitatea nu mai era la modă, lo­gica fiind cea a lui „scapă cine poate, cum poate“. Dar cei care au scăpat au re­venit la strategia unităţii în 2004, ea do­vedindu-se câştigătoare. În toate aceste exemple era vorba despre o unitate în di­ver­sitate, pentru a utiliza un clişeu. Erau par­tide care stăteau pe picioarele lor, dar care ajungeau să facă, din necesitate po­li­tică, un drum împreună.

Azi problema unităţii se pune altfel şi di­ferit în tabăra „stângii“ faţă de cea a „drep­tei“. USL este o ali­an­ţă între două partide care colaborau de multă vreme, cel puţin de la suspendarea din 2007, iar electoratele lor par a se fi acomodat cu această idee. Cei care vor­besc despre o alianţă stân­ga-dreapta uită de practica guvernării Tăriceanu 2, ca­re a fost una a creşterii ga­lopante a numărului de funcţionari pu­blici, a salariilor acestora şi a pensiilor. PNL a lăsat PDL-ului electoratul mulţumit de cota unică şi s-a dus spre alte zone. Pe de altă parte, lupta pe acelaşi electorat cu PSD limitează strict relaţiile dintre cele două partide la două alternative: Uniunea care să meargă spre fuziune sau războiul. Va­rianta din urmă pare mai probabilă, iar alianţa la tribunal dintre USL şi UNPR anun­ţată tocmai săptămâna trecută este un argument în acest sens. Această luptă va fi cu atât mai dură, cu cât tendinţele an­tieuropene din practica politică a USL instalat acum la putere vor îndepărta de PNL electoratul care mai credea că acest partid îşi respectă statutul de ultim partid istoric. În aceste condiţii, PNL fie îşi schim­bă radical actuala strategie, ceea ce sub conducerea actualului preşedinte in­te­rimar al României e imposibil, fie se va lupta pentru o parte a electoratului PSD.

Pe partea opusă nu avem încă o alianţă, dar avem o „mişcare populară“ care vine, vine... şi care probabil se va face până la urmă. Momentul ar fi fost mai propice în 2007, când existau două partide care-l sus­ţineau pe Traian Băsescu, PD şi PLD al foş­tilor preşedinţi ai PNL Valeriu Stoica şi The­odor Stolojan. Acel moment a fost ra­tat, iar absenţa a doi vectori de sine stă­tă­tori, chiar dacă aliaţi, a făcut şi mai difi­cilă victoria din 2009 a lui Traian Băsescu. Faptul că în decembrie 2007 a fost pre­fe­rată fuziunea PD cu PLD era explicabil prin riscul ca PLD, partenerul mai mic, să crească, preluând o parte semnificativă din electoratul orfan al Alianţei D.A. To­tuşi, după peste patru ani, situaţia în care se află PD(L) şi mai ales cea a electoratului din zona mai reformistă dovedeşte că fu­ziunea nu a fost un succes. Este motivul pe­ntru care se vorbeşte atât despre uni­tate, o idee care, fiind aplicată acum, tin­de să dea naştere unui produs politic ine­dit, căci nu vorbim despre o alianţă între partide, ci despre alianţă în jurul unui par­tid. Poate că această soluţie este cea mai puţin proastă în actualul context. Totuşi, ne putem întreba dacă o astfel de cons­trucţie politică poate să aibă un succes net mai mare decât partidul în jurul căruia se formează, asta cel puţin în absenţa unor sem­ne mai convingătoare că PDL se mai poate înnoi semnificativ. Istoria anului 2000 ne spune mai degrabă că şi o astfel de alianţă are riscurile ei.

În aceste condiţii, ar fi mai logic să se mear­gă pe altă variantă, tot riscantă, dar cu potenţial de câştig net mai mare, cel pu­ţin pe termen mediu. Un vehicul politic nou, care să răspundă nevoii de re­pre­zen­tare a unei părţi din electoratul urban, poa­te apărea în actualul context în care di­versitatea caracterizează partea din so­cie­ta­te care vede cu îngrijorare „lovitura de stat permanentă“ a USL (ca să folosesc for­mula unui preşedinte francez socialist). În ultimii doi ani s-a vorbit mult despre ne­ce­sitatea unor noi forţe politice, acum pare că este momentul mai mult ca ori­când. Şi asta mai ales după declararea ca ne­cons­tituţională a modificării Legii elec­torale care prevedea sistemul majoritar într-un tur. Este însă rândul unor per­sonalităţi pu­blice cu potenţial de tracţiune politică să-şi asume responsabilităţile. Iar în ac­tu­alul context pare că se oferă din nou o şan­să celor care se reclamă de la „dreapta“. Mulţi aşteaptă de la oameni ca Monica Ma­covei sau Mihai Răzvan Ungu­reanu, dar nu numai, să se autonomizeze de PDL, să coaguleze nu în jurul fiecăruia, nici în ju­rul unui „proiect“ abstract, ci pentru o cons­trucţie instituţională. Din acest punct de vedere, Noua Republică a lui Mihail Neam­ţu are marele merit că merge pe drumul unei construcţii ins­ti­tuţionale au­to­nome. Chiar în logica uni­tă­ţii, o ali­anţă demnă de acest nume cu PDL pre­supune un partener care stă politic pe pi­cioarele sale. Ar fi păcat ca şansa di­ver­sităţii, care ar fi în consonanţă cu re­a­li­tatea elec­to­ratului, să fie iar ratată în nu­mele unei unităţi care se concentrează prea mult pe prezent, în detrimentul viito­rului. //