De același autor
Chiar şi după această vară neagră, Uniunea Social Liberală rămâne în postura de certă favorită la alegerile parlamentare de la sfârşitul acestui an, unde poate în mod rezonabil să spere câştigarea unei majorităţi absolute. Din această perspectivă, ne interesează bilanţul de până acum al USL şi tendinţele care putem bănui că vor influenţa şi în viitor nu numai viaţa politică, ci şi viaţa românilor.
La primul test electoral din acest an, USL şi-a strivit adversarii. În ultimii 20 de ani niciun alt partid sau alianţă nu a avut o distribuţie a primarilor şi în general a puterii locale atât de bună, pe aproape întreg teritoriul României. La aceasta se adaugă deţinerea puterii guvernamentale, care, pentru prima dată, a trecut în mâinile fostei opoziţii cu câteva luni înaintea parlamentarelor. Sondajele care evaluează noua guvernare şi proiecţiile pentru viitorul parlament ne arată că anul 2012, cel mai probabil, va fi, aşa cum USL ne anunţa deja, „anul victoriei“.
Beţia acestei „victorii“ anunţate poate parţial explica suita de erori făcute cu ocazia încercării de întrerupere a mandatului prezidenţial la jumătatea acestuia. Nu poţi domina autoritar scena politică românească şi în acelaşi timp să ai o înlănţuire de acţiuni care şi unui observator neutru îi apare ca o tentativă de puci. Pentru a defini natura USL, trebuie să trecem peste constatarea acestei aparente absurdităţi.
Înţelegerea proiectului USL ne obligă să mergem în trecutul recent şi să amintim faptul că PNL şi partidul lui Ion Iliescu
s-au intersectat încă din 1991, când actualul preşedinte de onoare al naţional-liberalilor devenea ministru al Justiţiei, apoi în 2001, când PNL semna un protocol de susţinere parlamentară a Guvernului Năstase. Aceste afinităţi şi-au găsit însă împlinirea după 2007, când a avut loc prima încercare de demitere a lui Traian Băsescu. În 2007 şi 2008, Călin Popescu Tăriceanu guverna cu ajutorul susţinerii parlamentare a PSD, dar nu a dorit o alianţă formală, ceea ce părea să confirme faptul că o astfel de asociere vizibilă era încă văzută ca fiind problematică pentru electoratul PNL. Lucrurile s-au schimbat însă destul de repede, ceea ce s-a putut vedea în susţinerea stridentă a lui Mircea Geoană de către Crin Antonescu pentru turul doi al alegerilor prezidenţiale din decembrie 2009. Atunci, guvernarea PSD-PNL fusese practic anunţată şi simbolic confirmată prin vizitele reciproce efectuate de liderii PSD şi PNL la sediile centrale ale partidelor respective, inclusiv PNL sărbătorind atunci victoria imaginară a lui Mircea Geoană. Dar dincolo de această dimensiune anecdotică, dincolo chiar de efectul anti-Băsescu, putem găsi destule argumente în favoarea tezei existenţei unei convergenţe istorice, la scara tranziţiei, între PSD şi PNL. Teoretizarea social-liberalismului din 2000, mai mult ca efect al negocierilor între liberali şi ApR condus de Meleşcanu şi desprins din PDSR, şi-ar putea astfel găsi o întruchipare în USL. Nu este aici vorba strict de doctrine, cât de compatibilităţi la nivelul electoratelor şi al culturilor politice.
Astfel putem relativiza importanţa actualelor semne de divergenţă din USL. Este clar că această alianţă a fost „vândută“ în interiorul fiecăruia din partide în logica maximizării interesului partidului respectiv. În faţa primelor dificultăţi de după referendumul de demitere, precum şi înaintea negocierii candidaturilor, erau inevitabile mici crize interne. Suprainterpretarea acestora ne-ar face să ratăm observaţia că există solide argumente ca USL să reziste, acum fiind însă în faţa a două riscuri majore.
Al doilea risc se referă la capacitatea liderilor alianţei de a realiza potenţialul proiectului USL, de a fi efectiv capabili să conducă împreună încă foarte tânăra construcţie politică. Povestea încercării de demitere a preşedintelui ne arată clar că tocmai la nivelul liderilor USL găsim vulnerabilitatea majoră a acestei alianţe. Este suficient să ne amintim declaraţiile aiuritoare ale acestora, pornind de la purtătorii de cuvânt USL (Şova şi Voicu), trecând prin secretarii generali (mai ales Dragnea) şi până la copreşedinţii USL, care din postura de preşedinte interimar şi de prim-ministru au dat o rară imagine a lipsei de inteligenţă politică şi nu numai.
Departe de social-liberalism, liderii actuali ai USL pare că au ţinut, în ultimele două luni, să arate că sunt mai aproape de leninism. Totuşi, trebuie să subliniem că bilanţul USL nu poate fi redus la tentativa de demitere a lui Traian Băsescu. Continuarea acordului cu FMI, BM şi UE, chiar dacă părea inevitabil, este totuşi o garanţie că derapajele populiste vor fi limitate şi astfel programul economic al USL va fi măcar parţial pus în surdină, poate chiar modificat. În plus, acceptarea limitelor pe care Comisia Europeană le-a pus acţiunii de schimbare în forţă iniţiate de guvernarea USL arată că discursurile naţionaliste, cu nuanţe antieuropene şi antiimperialiste, ale preşedintelui interimar nu pot defini acţiunea şi poziţia USL faţă de partenerii noştri europeni. Dacă este să mergem cu optimismul până la capăt, putem chiar spera că PSD şi PNL au învăţat ceva din acest eşec. Iar cel mai important lucru pe care puteau să-l înveţe este faptul că vor eşua pe toate planurile, dacă aceeaşi echipă va conduce USL şi după alegerile parlamentare.
În acest moment, ar fi logic ca cei mai compromişi lideri ai puciului ratat să fie retraşi sau, cel puţin, puterea lor să fie diminuată. Deşi cutremurele în partide chiar înainte de alegeri sunt foarte puţin probabile, numai marginalizarea radicalilor ar putea fi garanţia că USL revine la practici politice mai democratice. Altfel, va persista convingerea că asaltul asupra instituţiilor statului şi mai ales asupra justiţiei va continua, iar „anul victoriei“ USL va deveni anul înfrângerii statului
de drept. //
