De același autor
Când i s-a cerut, în 2020, să facă previziuni privind felul în care va arăta lumea după pandemie, scriitorul francez Michel Houellebecq, cel care a devenit celebru prin volumul în care imagina o dominație musulmană în Franța, a spus, destul de corect, că „va fi la fel, doar că puțin mai rău””. Nu trebuie să fii ghicitor pentru a prevedea că același lucru va fi valabil și pentru anul în care tocmai am intrat. Cu precizarea că ar fi totuși prudent să renunțăm la „puțin”. Anul 2024 începe pe fondul celui precedent, care a fost marcat de cea mai mare recrudescență a conflictelor armate pe plan mondial din 1945 încoace. Evident, cu războaiele din Ucraina și cel din Gaza, ultimul cu o potențială extindere în întreaga regiune, în prim-plan. Iar între alte provocări, una intens discutată este impactul Inteligenței Artificiale: dispariția a numeroase locuri de muncă, amplificarea dezinformării, dar și a capacității guvernelor, inclusiv a celor din țările democratice, de a controla și cenzura discursul public, așa cum s-a întâmplat în timpul pandemiei.
Dar 2024 este și un an cu zeci de alegeri, de diferite feluri, pe mapamond. Vor fi competiții prezidențiale în Taiwan, Indonezia și Statele Unite și alegeri generale în India și Coreea de Sud, dacă ar fi să le menționăm pe cele mai importante, cu impact semnificativ în Asia. Nu trebuie să uităm nici Europa unde, la alegerile pentru Parlamentul European, se așteaptă o creștere semnificativă a influenței partidelor anti-establishment, care contestă vehement agenda celor tradiționale pe teme ca migrația și politicile climatice. Unele nu sunt chiar alegeri în adevăratul sens al cuvântului, precum cele prezidențiale din Rusia, unde Vladimir Putin se apropie de Stalin în privința anilor petrecuți în fruntea statului. Chiar și în Statele Unite sunt destule voci care spun că încercările de a-l exclude prin justiție sau administrativ pe Donald Trump de pe buletinele de vot nu numai că pun în discuție principii de bază ale democrației, dar, așa cum avertiza David Axelrod, unul dintre cei mai influenți strategi democrați, „riscă să rupă literalmente țara în două”.
Cele mai importante confruntări electorale, cu un impact global, vor avea loc la începutul acestui an în Taiwan și în noiembrie în Statele Unite. „China încearcă să influențeze alegerile din Taiwan din ceruri și online”, scrie The Sunday Times. Cu trimitere la baloanele chinezești expediate deasupra bazelor militare taiwaneze și la agresiva campanie online derulată prin platforme ca TikTok și YouTube menită să-i intimideze pe alegători ca parte a unui război psihologic, avertizându-i că au de ales între „pace și război, prosperitate sau declin”. Ținta fiind Lai Ching-te, actualul vicepreședinte, un avocat al suveranității insulei, care conduce în sondaje. Xi Jinping a transmis direct taiwanezilor în mesajul de Anul Nou că „reunificarea” este o „inevitabilitate istorică” care va fi realizată prin dialog sau prin forță. Există temeri că Xi ar fi ordonat armatei chineze să fie pregătită să anexeze Taiwanul până în 2027, când se împlinesc 100 de ani de la crearea Armatei Roșii comuniste de către Mao.
Cel puțin la fel de importante vor fi și alegerile din Statele Unite. Până relativ recent în istoria Americii se aștepta ca transferul de putere să nu pună probleme și să existe un consens bi-partizan în domeniul obiectivelor strategice ale politicii externe. Lucrurile s-au schimbat însă substanțial între timp. Largi segmente din societatea americană nu văd alegerile din acest an drept o competiție electorală normală, ci drept una existențială, în care cele două părți au obiective politice ireconciliabile. De aceea, în cazul unui scor electoral strâns, legitimitatea câștigătorului va fi aproape sigur contestată de cealaltă parte. Și sunt temeri serioase că, mai ales dacă învingător va fi Donald Trump, se va ajunge la o masivă dezordine civilă, cel puțin la fel de gravă ca în perioada protestelor Black Lives Matter. Aceste grave disfuncții politice din America riscă să amplifice turbulențele geopolitice și să accelereze procesul de dezintegrare a actualei ordini internaționale.
Din perspectiva competiției geopolitice, 2024 a debutat cu un alt eveniment semnificativ: Arabia Saudită, Emiratele Arabe și Egiptul, în teorie aliați ai Statelor Unite, au devenit membri BRICS, alături de Iran și Etiopia, consolidând astfel o structură pe care în principal China și Rusia o doresc o contrapondere la Occident. Chiar dacă BRICS-ul nu este o structură cu o agendă coerentă din cauza tensiunilor interne, Arabia Saudită vs Iran sau China vs India, ceea ce îi unește pe membrii săi – sigur, cu nuanțe și niveluri diferite de intensitate – sunt resentimentele exprimate mai mult sau mai puțin explicit față de Occident și dorința comună de a schimba actuala ordine internațională de sorginte americană.
Atunci când se puneau în opoziție Occidentul și modelul de societate bazat pe democrația liberală cu adversarii acestora, se făcea trimitere la superioritatea instituțiilor occidentale, precum universitățile și presa independentă, și extinsa rețea de alianțe. Între timp, Harvard, ca și alte universități americane, se confruntă cu o acută criză de încredere, o expresie a degradării din mediul universitar american în care puritatea ideologică, criteriile identitare aplicate sub bagheta unor extinse și influente așa-numite departamente DEI (Diversitate, Echitate, Incluziune) au ajuns să fie preferate în dauna meritului și a performanței academice. Evident, asta va afecta negativ competitivitatea Americii în cursa pentru supremație tehnologică cu China.
Pentru mulți, ceea ce numim „ordinea internațională” poate să pară un concept abstract, însă aceasta a asigurat în ultimele decenii securizarea granițelor și a comerțului internațional, în esență prezervarea modului nostru de viață actual. Pe de altă parte, puțini sunt conștienți că suntem deja într-un alt nou Război Rece. Invazia Ucrainei ar fi trebuit să risipească definitiv orice dubiu în această privință. Iar în cadrul unei anchete Free Press privind previziunile pentru 2024, istoricul Niall Ferguson avertiza că nu e deloc exclus ca Occidentul să piardă cel de-al doilea Război Rece.
Pentru că, spune el, oamenilor le este greu „să vizualizeze”, să accepte acest scenariu, „nu-și fac griji, cred că «vom câștiga întotdeauna»”. Subliniind că nu sunt conștienți că nu a fost inevitabil ca Statele Unite să câștige Primul Război Rece. În cea mai mare parte a anilor ’70 părea chiar că l-ar putea pierde. Și nici nu realizează cu adevărat care ar putea fi consecințele. „Ucrainenii înțeleg ce înseamnă să pierzi pentru că au văzut masacrul din Bucha. Israelienii știu ce înseamnă să pierzi pentru că știu că 7 octombrie a fost o repetiție generală pentru Holocaustul II. Dar noi nu știm cu adevărat ce ar însemna să pierdem. Iar tinerii americani nu au absolut niciun fel de idee în acest sens. De fapt, tinerii americani sunt atât de mulțumiți de libertate, încât acum sunt practic împotriva ei, o întorsătură bizară a evenimentelor”. Adăugând că pierderea „Pax Americana” va avea costuri masive. „În mod sigur nu vom fi bine, așa cum nu am fi fost bine nici dacă sovieticii ar fi câștigat Primul Război Rece”.
Cu câteva luni în urmă, un cunoscut politolog american, Walter Russell Mead, scria în Wall Street Journal că, la fel ca în cazul falimentului companiilor, ordinea internațională se degradează treptat și apoi brusc. Din acest punct de vedere, situația de pe frontul ucrainean, care nu arată deloc bine, ar putea reprezenta un moment de cotitură. Optimismul de la mijlocul anului trecut a făcut tot mai mult loc unor previziuni pesimiste.
Deocamdată, în mare măsură Rusia a rezistat cu succes sancțiunilor aplicate de Statele Unite și UE, beneficiind de venituri din petrol doar puțin diminuate și de o aprovizionare relativ stabilă cu componente de înaltă tehnologie din China, direct și prin intermediari ca Turcia, Kazahstan, Georgia și Armenia. Departe de a se prăbuși cu 50%, așa cum prezisese președintele Biden, economia Rusiei a crescut chiar cu 3% în 2023.
De partea cealaltă, problema majoră cu care se confruntă în prezent Statele Unite, și Vestul în ansamblu, o constituie dificultățile majore legate nu doar de sprijinul financiar pentru Ucraina, blocat în principal din cauza unor dispute politice interne, ci și de capacitatea de a-i furniza munițiile și echipamentele militare de care are nevoie. În plus, Kievul întâmpină dificultăți serioase să recruteze militari pentru front. O țară care a rămas, după refugierea multor milioane de persoane, cu o populație în jur de 30 de milioane, a pierdut deja pe front peste 300 de mii de militari. Cam tot atât a pierdut și Rusia, poate chiar mai mult, dar e vorba de o țară cu o populație de cinci ori mai mare și un PIB de zece ori mai mare decât cel al Ucrainei, a cărei economie este grav amputată de război. De unde și nevoia, enunțată de Richard Haass, un fost înalt oficial în Departamentul de Stat, de a „redefini succesul în războiul de pe frontul ucrainean”.
Problema e că atât în America, cât și în Uniunea Europeană, principalele instituții de politică externă și-au pariat credibilitatea pe rezultatul acestui război. Într-un articol din Asia Times, David Goldman observa că iluziile și estimările inițiale privind conflictul ucrainean riscă să sfârșească printr-o severă deziluzie. Sunt poate previziuni excesiv de pesimiste, dar ce este îngrijorător e că, dacă într-o formă sau alta se va ajunge în final la ceva care ar putea fi perceput drept o victorie a Moscovei, riscăm să asistăm la o schimbare dramatică a echilibrului mondial de putere. Acea prăbușire bruscă de care vorbea Walter Russell Mead, pe care o vom resimți dramatic cu toții. //
