America: 65 la 55

Conform RealClearPolitics, dacă se face me­dia sondajelor de opinie, Donald Trump și Hillary Clinton sunt văzuți nefavorabil de 65, respectiv 55 de procente dintre ame­ricani. De la can­di­da­tura lui Barry Goldwater, din 1964, nu s-au mai vă­zut asemenea cifre în drep­tul unui candidat la ale­ge­rile prezidențiale din Sta­tele Unite. Paradoxal, pen­tru atmosfera electorală americană actuală, singurul dintre cei trei candidați ră­mași în cursă care este vă­zut negativ de mai puțin de jumătate dintre alegători este au­to­de­claratul socialist Bernie Sanders. Însă pro­babil asta se întâmplă pentru că toate ata­curile adversarilor sunt îndreptate aproa­pe exclusiv către Hillary Clinton, puțini luând în calcul, în mod serios, o finală Trump-Sanders.

Aceleași sondaje de opinie prezic o vic­torie a doamnei Clinton, cu 10-11 puncte avans. Însă 2016 a devenit clar anul re­voltei în lumea occidentală. O revoltă ge­neralizată, nu doar în America, ci și în Eu­ropa, care merge către extreme, la stânga sau la dreapta. Nimeni nu știe prea bine ce gândește cu adevărat și ce ar face în realitate un eventual președinte Trump. Pa­ul Manafort, principalul său strateg de campanie, le spunea pe 21 aprilie mem­brilor Comitetului Republican Național, în cursul unei întâlniri private (dar care a „scăpat“ în presă), menită să liniștească conducerea partidului, că el doar joacă un rol și că retorica sa se va schimba după ce va deveni oficial candidatul republican la alegerile din noiembrie. Însă, cu toate aces­tea, pentru o parte semnificativă a elec­toratului, Trump rămâne, pe partea dreaptă, purtătorul de drapel al revoltei împotriva establishment-ului de la Wa­shington. Multe dintre sloganurile afișate de participanții la mi­tin­gurile lui Trump transmit ne­echivoc acest mesaj: „The Silent Majority stands with Trump“ (Majoritatea tă­cută îl sprijină pe Trump). Același lucru e valabil și pen­tru Sanders, pe partea stân­gă. Oricum, cert este că mai bine de două treimi dintre americani cred că țar­a lor merge pe o direcție greșită.

Ultima constatare este surprinzătoare. În ciuda unor inerente probleme, Statele Uni­te se află într-o situație relativ bună din punct de vedere economic, mai ales prin comparație cu alți actori majori din lumea occidentală, și nu au nici pe departe pro­blemele pe care, de pildă, le are Europa cu masivul flux migraționist. Sigur, sunt destule focare de criză pe glob. În Orientul Mijlociu, în Donbas, în Africa sau în Ma­rea Chinei de Sud, dar ele nu sunt noi și nici nu amenință existențial America. In­clusiv terorismul islamic. O posibilă ex­plicație o oferă Tom Gallagher, într-un in­terviu publicat chiar în acest număr al re­vistei 22. Ca și în cazul valului important de sprijin pentru independența Scoției, mo­tivația revoltei este în principal emo­țională. Deși o analiză pragmatică ar con­trazice flagrant multe dintre aserțiunile care stau la baza acesteia, oamenii par să-și dorească o schimbare cu orice preț. Cau­zele sunt multiple, un rol important ju­cându-l și consorțiul politico-mediatic al stângii progresiste, care a impus agresiv în agenda publică, peste capul oamenilor, temele sale obligatorii, de la schimbările climatice la multiculturalism. Așa a ajuns Syriza să câștige alegerile în Grecia, așa a crescut exploziv Marine Le Pen în Franța, așa a ajuns Podemos să obțină mai mult de o cincime din voturi în Spania și tabăra Brexit-ului să fie aproape la egalitate cu cea care dorește menținerea Marii Britanii în UE. Cu toate că multe dintre pro­mi­siu­nile lor sunt, evident, nerealiste. În aceste condiții, nimic nu e imposibil. In­clusiv ca, la un moment dat, să asistăm la o migrație dinspre simpatizanții lui Bernie Sanders către Donald Trump, împotriva lui Hillary Clinton, care este văzută drept o repre­zen­tantă tipică a statu quo-ului și a elitelor politice și de afaceri de la Wa­shington. Wa­shington Post trăgea aceeași concluzie într-un articol recent, intitulat sem­ni­fi­ca­tiv Democrații nu ar trebui să celebreze candidatura lui Trump, ci să se teamă de ea.

Ceea ce vedem în America e parte a unui fe­nomen care a căpătat amploare în în­tregul spațiu euro-atlantic, care, în con­cert, riscă să arunce în aer o ordine po­litică, economică și de securitate care a fă­cut posibilă o extinsă perioadă de stabi­li­tate și prosperitate globală. Dacă ne uităm de partea cealaltă a oceanului, e poate instructiv să citim presa germană. La Ber­lin, sute de mii de oameni, sub imboldul unor activiști de toate culorile, de la stân­giștii ecologiști la cei de dreapta și la sin­dicate, demonstrează împotriva acordului TIPP, acordul transatlantic de comerț dintre Europa și Statele Unite. În ciuda unor declarații contrare, respingerea nu are la bază în principal argumente eco­no­mice, ci este mai degrabă de natură ideo­lo­gică, o expresie a antiamericanismului ma­siv existent în Germania. O impresie în­tărită de o altă știre. Aceea că principalul partid de extremă dreaptă din Germania, AfD, care a înregistrat scoruri spec­ta­culoase la ultimele alegeri de land, strânge legăturile cu partidul Rusia Unită al lui Vladimir Putin. La un Forum Economic ca­re a avut loc recent la Yalta, eu­ro­par­la­men­tarul Marcus Prettzell, liderul celei mai puternice structuri regionale AfD, a împărțit podiumul cu un grup de pa­ne­liști, între care cinci se află pe lista de sanc­țiuni a UE și a Statelor Unite. Unul din­­tre ei fiind chiar Serghei Aksionov, pri­mul ministru al Crimeei.

Unde va duce tot acest mixaj transatlantic exploziv? S-ar putea ca, la sfârșitul lui 2016, lumea noastră să înceapă să semene mai mult cu cea din perioada interbelică decât cu cea care credeam că s-a așezat, pentru mult timp, din 1990 încoace.