De același autor
Actuala guvernare a ajuns intr-un impas major calcand apasat, chiar mai grabit pe urmele celei din perioada 1997- 2000. O butada bine cunoscuta, cu aplicabilitate universala, spune de altfel ca “istoria ne invata ca nu invatam nimic din istorie”. Intr-adevar, erorile de strategie se tin lant, iar lipsa unei viziuni politice de perspectiva e dezarmanta. Aproape nici una din greselile care au pus o nemeritat de negativa stampila pe guvernarea CDR nu a ramas nerepetata. Si asta desi, ca si atunci, se fac si destule lucruri bune. Mai ales atmosfera e alta, a devenit respirabila. Chiar daca exista evident mai multa incoerenta si multe persoane au fost parasutate in fruntea institutiilor fara sa aiba habar de ceea ce au de facut acolo, sa nu uitam insa cum aratau lucrurile cu doar un an in urma. Atunci cand, cu mana de fier, PSD facea legea in toata tara. Daca acum, de bine, de rau, Marian Oprisan este anchetat de DNA, in 2004 am intalnit in Vrancea oameni care se temeau sa vorbeasca despre el altfel decat in soapta. Si nu e vorba numai de asta. Seria nesfarsita de inundatii a fost gestionata rezonabil, iar in cazul gripei aviare, o problema extrem de sensibila pe plan international, ministrul Gheorghe Flutur a primit numai bile albe de la Bruxelles. Dupa cum, si Monica Macovei a reusit cu o tenacitate remarcabila sa puna in miscare reformarea justitiei, unul dintre cele mai complicate obstacole din punctul de vedere al integrarii europene.
Si, cu toate acestea, e aproape evident ca guvernul Tariceanu nu are prea multe sanse de supravietuire pe termen mediu. Cu autoritatea zdruncinata din temelii de tensiunile interne dintre liberali si democrati si dintre seful Executivului si cel al statului, de cazul Patriciu si de esecul umilitor al tentativei de schimbare a presedintilor celor doua Camere ale parlamentului, consemnat de decizia Curtii Constitutionale, actualul guvern se vede acum confruntat cu radicalismul grevei profesorilor, care nu doar ca s-a cronicizat, ci, prin declansarea unor greve ale foamei insotitoare, a capatat accente dramatice. Cererile sindicatelor din invatamant sunt in principiu justificate, dar Executivul dispune de o marja de manevra extrem de redusa. Nu are pur si simplu cum sa rezolve dintr-o data inechitati salariale si blocaje acumulate in sistem timp de 15 ani. Asa ca si frustrarile guvernului, care se vede pus cu spatele la zid, sunt si ele de inteles, mai ales ca ramane neclar de ce sindicatele cu pricina nu au fost nici pe departe la fel de radicale in perioada guvernarii PSD. Nu e deloc exclus ca, cu aceeasi abilitate cu care a blocat majoritatea protestelor sindicale in perioada 2001- 2004, fostul partid de guvernamant sa fi avut si acum un oarecare rol in intretinerea focarului protestelor. Probabil insa ca altele au fost elementele determinante care au impiedicat ajungerea la un acord: faptul ca, in mod cu totul neinspirat, Ministerul Educatiei a cerut in justitie ca greva sa fie declarata ilegala, ceea ce a inflamat instantaneu spiritele, si mai ales impresia generala de slabiciune pe care o lasa actualul Executiv.
De fapt, guvernul Tariceanu a reusit intr-un timp record sa-si ridice in cap periculos de multa lume. Sigur, hotararea politica de a impune reforme, chiar si atunci cand nu sunt in prima instanta populare, e demna de toata lauda. Numai ca, fara o strategie generala de abordare, in particular de comunicare, bine puse la punct initiative, laudabile in principiu, sunt in mod nefericit compromise. De exemplu, pachetul de reforma din sanatate propune cateva masuri cu adevarat necesare, dar si chestiuni care au iritat in mod absolut inutil corpul medical. Maniera in care a pornit la atac ministrul Sanatatii, fara a-si asigura suportul unor aliati din sistemul de sanatate, l-a facut mult mai vulnerabil la atacurile care au urmat, dovedind inca o data ca marea problema in politica nu e neaparat aceea de a sti ce trebuie facut, pentru ca nu expertiza lipseste de regula, ci capacitatea de a-ti impune proiectele.
Daca se uita la ultimele sondaje si se amagesc ca inca stau bine ca suport popular, Alianta si mai ales liberalii se pacalesc singuri. E adevarat, exista inca o anumita inertie electorala, dar o buna parte din liderii de opinie care i-au adus in fapt la putere sunt deja pierduti. Pentru ca, pe de o parte, amintirea presiunilor generalizate din perioada PSD s-a stins in buna masura, iar, pe de alta, sirul de gafe ale actualei puteri i-a exasperat. Iar in astfel de situatii prabusirea poate fi destul de rapida. Am ajuns in punctul in care prognozele facute la inceputul anului, conform carora, in absenta initierii unui proces de fuziune intre PNL si PD, pentru a inhiba competitia interna din interiorul Aliantei D.A., si a declansarii alegerilor anticipate, pentru obtinerea unei sustineri parlamentare clare, formula actuala de guvernare nu are cum functiona prea multa vreme s-au implinit. Chiar mai repede decat se anticipa. Daca privim lucrurile in mod realist, sansele de iesire din criza sunt minimale. Pentru ca e greu de crezut ca liberalii vor fi dispusi sa ia singurele decizii care le-ar putea oferi o posibila varianta de salvare: schimbarea premierului si remanierea guvernului, in paralel cu reluarea discutiilor privind fuziunea PNL- PD. O pozitie de pe care tandemul liberal-democrat ar putea aborda din nou, in primavara, cu sanse onorabile, alegerile anticipate, relansand o guvernare in prezent aflata aproape de blocaj.
Scenariul anterior are insa sanse minime sa se intample. Prea multa lume e agatata de girofaruri si se leagana cu iluzia ca actuala guvernare se poate totusi intinde, cu putin noroc, pe patru ani. Consecintele le vom suporta, din pacate, cu totii. Daca PNL dispare dintre actorii politici semnificativi si PD nu reuseste sa se consolideze pe un palier electoral important, avem toate sansele sa revenim nu peste mult timp la dezechilibrul politic pagubos si periculos din perioada trecutei guvernari PSD.
