De același autor
Într-o postare făcută pe Facebook cu câteva zile în urmă scriam că atât progresismul agresiv cultivat intens în Occident de o parte a elitelor politice, academice și din mass-media, cât și putinismul îmbrăcat în hainele ortodoxismului mesianic moscovit au în fond aceeași țintă de atac: valorile fundamentale ale civilizației occidentale. Primii o fac din orbire ideologică, fiind convinși în mod arogant că au un fel de drept divin să modeleze societatea și lumea după cum cred ei de cuviință. Același tip de orbire i-a determinat pe mulți intelectuali din Vest să cadă în admirație față de Uniunea Sovietică condusă de Stalin în perioada interbelică. Ceilalți, pentru că speră să exploateze erodarea valorilor fundamentale și clivajele sociale din Occident pentru a-și extinde dominația. O analiză lucidă a retoricii religioase creștin-ortodoxe și a eurasianismului lui Putin și Alexandr Dughin adoptate astăzi de Rusia ne arată că în realitate aceasta ar fi oricând dispusă să tranzacționeze „omogenitatea culturală” pentru mai multe teritorii.
Din păcate sunt destui idioți utili (nu intră aici, evident, cei aflați „în misiune”) care au fost tentați să vadă în Vladimir Putin & Co niște adevărați campioni ai „valorilor conservatoare”. „Agasați de suicidul cultural al Vestului, mulți vedeau în blondul septuagenar care călărea armăsari la bustul gol și înota în lacuri înghețate un posibil salvator al creștinismului”, a scris Daniel Funeriu pe Facebook.
După entuziasmul care a urmat aderării României la NATO și UE era inevitabil ca percepția pozitivă asupra Vestului să se erodeze. De regulă, așteptările depășesc semnificativ ceea ce poate oferi lumea reală. Nu e ceva specific României, este un fenomen vizibil și în alte țări de pe continent. Chiar în țări „fondatoare” ale proiectului european, precum Franța. O parte din motive sunt justificate. În această categorie intră dorința elitelor de la Bruxelles și din alte capitale europene de a promova un demers de integrare extins în cadrul UE, o federalizare de facto dacă nu în formă, în baza sloganului „mai multă Europă”, prin care mai toate deciziile importante să fie transferate de la nivel național „la centru”. Asta, în condițiile în care publicul din majoritatea statelor membre privește cu suspiciune „federalizarea”, consideră că astfel am ajunge la un de facto „imperiu franco-german” în care interesele lor ar fi expediate în plan secund.
Un al doilea argument justificat este legat de presiunea exercitată permanent de aceleași elite pentru promovarea unei agende ideologice progresist radicale pe întregul areal al UE. În această interpretare, a rejecta introducerea educației sexuale, cu includerea studiilor de gen, în școli, încă de la clasele mici, este echivalent cu o abatere gravă de la „valorile europene”. De aceea, o altă tentație periculoasă este aceea de a echivala și la noi criticile justificate la adresa politicilor adoptate de către UE sau la adresa curentului radical progresist, cu exponenți ca Black Lives Matter sau Antifa, curent care a devenit foarte influent în Partidul Democrat din Statele Unite, inclusiv în interiorul administrației Biden, cu pro-putinismul.
Americanii și europenii abordează acest Război Rece 2.0, care, de fapt, a început deja, deși mult mai puțin vizibil, cu ceva vreme în urmă, fiind prizonierii unor decizii luate în trecut sub spectrul unui arogant fixism ideologic. Unele lucruri, de pildă vulnerabilitățile în domeniul energiei, sunt un rezultat al obsesivei lupte cu schimbările climatice, pot fi reparate, cel puțin în parte, pe termen mediu și pe termen lung. Deși costurile economice vor fi considerabile, după cum constatăm deja. S-a ajuns în situația ridicolă de a vedea administrația Biden gata să pompeze resurse în adversari strategici ca Venezuela și, mai ales, Iranul, pentru a micșora tensiunile pe piața petrolului și gazelor naturale și a limita impactul scumpirilor energiei la alegerile de la sfârșitul anului, în timp ce acasă, sub presiunea curentului radical din Partidul Democrat, închid conducte (Keystone pipeline care aducea țiței din provincia Alberta din Canada), limitează exploatările de gaze de șist și promovează o retorică agresivă împotriva industriei combustibililor fosili, inclusiv prin demersuri de descurajare a finanțării acesteia.
Dar probabil mai grav și cu efecte mult mai greu de reparat este starea de spirit inoculată în populație timp de decenii, prin discreditarea și demonizarea valorilor civilizației occidentale și clivajelor societale create de războaiele identitare. Dacă America este o țară sistematic rasistă, imperialistă, toxică pentru planetă, ce anume i-ar putea motiva pe americani într-o bătălie geopolitică existențială cu adversari ca Rusia și China? În plus, prin atacul asupra competenței prin promovarea diversității cu orice preț, prin demersul de demonizare a spiritului critic sub asaltul „Cancel Culture” și prin erodarea stabilității sociale, rezultat al unor campanii de tip „Defund Police”, sau înlocuirea principiilor fundamentale ale dreptului cu doctrina „justiției sociale”, au fost subminate chiar acele elemente care ofereau avantaje strategice societăților democratice deschise în bătălia cu regimurile autoritare.
În ciuda acestor lucruri, e greu să preferi vieții din Occident modelul de societate oferit de regimul Putin în Rusia sau de Xi Jinping în China. Dovadă că nu există un flux de doritori să se stabilească acolo. Cu toate acestea, există simpatii pro-putiniste. Cel mai adesea, ele sunt unele „sub acoperire”. Se exprimă sub forma unor „păreri nuanțate” care în subtext sunt expresii de simpatie pentru Moscova sau ale unor resentimente antioccidentale. Cu relativizări (vina e a ambelor părți, ucrainenii i-au iritat pe ruși) sau că și rușii au dreptatea lor, pentru că NATO s-a extins în Est etc. Trecând ușor peste chestiunea de fond – faptul că asistăm la o agresiune brutală și neprovocată a Rusiei, cu distrugeri și victime în rândul populației civile.
De regulă, cei de la noi sau din afară care chiar dacă condamnă războiul îi găsesc justificări lui Putin vin cu două mari seturi de argumente. Primul este acela că, la urma urmei, Rusia procedează la fel cum au făcut și americanii în trecut când au intervenit în Iugoslavia, atacând Serbia, sau când au atacat Afganistanul și Irakul. Cu alte cuvinte, se bazează pe un argument de tipul „acuzatorii nu sunt, de fapt, mai buni decât acuzații”. Numai că, deși o parte din argumente nu sunt lipsite de temei, este o falsă „echivalență morală”. În cazul Rusiei, asistăm la o agresiune fără niciun fel de justificare (după cum observa cineva, măcar atunci când a invadat Sudeții, Hitler a inventat o provocare falsă), dublată de un rapt de teritorii, mai întâi Crimeea, apoi așa-zisele republici independente din Donbas și în viitor probabil întregul litoral de la Marea Neagră al Ucrainei, motivațiile precum „denazificarea” sau „genocidul” din republicile în cauză fiind absolut ridicole.
De partea cealaltă, bombardarea Belgradului, putem discuta desigur dacă a fost cea mai bună soluție, a fost un răspuns la acțiunile brutale și criminale (masacrul de la Srebrenica, distrugerile din Sarajevo) ale forțelor militare sârbe aflate sub controlul lui Mladici și Miloșevici. Apoi, prima invazie în Irak a venit ca reacție la invadarea Kuweitului de către Saddam Hussein, fiind aprobată de către Consiliul de Securitate ONU, iar cea din Afganistan a venit după atacul terorist 9/11 orchestrat de către Al Qaeda în frunte cu Osama bin Laden, care era găzduită de regimul taliban de la Kabul. A doua invazie din Irak are într-adevăr serioase probleme de legitimitate ca motivație, dar nu trebuie totuși să uităm că aceasta a dus la îndepărtarea unui dictator sângeros care la un moment dat a gazat zeci de mii de kurzi. În plus, în niciunul dintre războaie, americanii nu au atacat deliberat populația civilă așa cum au procedat rușii la Groznîi, în Siria la Aleppo sau acum în Ucraina. Este o diferență importantă.
A doua justificare are la bază acuza că prin extinderea NATO în Est, după încheierea Războiului Rece, Occidentul a făcut „o enormă gafă strategică”. Caracterizarea aparține lui George Kennan, principalul arhitect al conceptului „îndiguirii” care a stat la baza strategiei americane de gestiune a competiției cu Uniunea Sovietică. Aceeași abordare o are și așa-numita „școală geopolitică realistă” al cărei cel mai cunoscut reprezentant este John Mearsheimer și, la un nivel mai degrabă politic decât teoretic, curentul antiamerican, în fapt antianglo-saxon, din Franța, care susține că Statele Unite au dorit prelungirea existenței NATO și inventează o amenințare rusă (argument care evident în acest moment a devenit caduc) pentru a-și menține influența asupra Europei. Probabil cea mai convingătoare și mai consistentă replică ce contrazice această teorie vine de la un istoric proeminent, profesor la Universitatea Princeton, Stephen Kotkin, unul dintre cei mai reputați biografi ai lui Stalin. Iată replica sa, extrasă dintr-un interviu recent din The New Yorker, care merită redată in extenso, cu atât mai mult cu cât chestiunea este de interes direct pentru România.
„Problema cu argumentul lor este că se presupune că, dacă NATO nu s-ar fi extins, Rusia nu ar fi arătat la fel sau foarte aproape de ceea ce este astăzi. Însă ceea ce vedem astăzi în Rusia nu este o surpriză. Nu e o abatere de la un tipar istoric. Cu mult înainte ca NATO să existe – în secolul al XIX-lea – Rusia arăta în felul următor: avea un autocrat. Exista represiune. Exista militarism. Avea suspiciuni cu privire la străini și Occident. Aceasta este o Rusie pe care o cunoaștem deja, nu este o Rusie care s-a născut ieri sau în anii nouăzeci. Nu este un răspuns la acțiunile Occidentului. Există procese istorice interne care stau la baza felului în care Rusia arată astăzi. Aș merge chiar mai departe. Aș spune că expansiunea NATO ne-a poziționat într-un loc mai bun în confruntarea cu acest model istoric reprezentat de Rusia pe care îl vedem astăzi. Cum ar arăta lucrurile în acest moment dacă Polonia sau statele baltice nu ar fi în NATO? Ar fi în aceeași situație teribilă în care se află acum Ucraina”. //
