Ce te faci atunci când fanii lui Che Guevara se joacă de-a politica externă

Cât de liniștiți ar trebui să fim dacă decizii majore în materie de politică externă și de securitate ar depinde exclusiv de oameni ca Victor Ponta sau Liviu Dragnea?

Într-un moment în care relațiile Occi­den­tului cu Rusia au atins un nivel de ten­siu­ne fără precedent de la încheierea Răz­bo­iului Rece, liderul chinez Xi Jinping face un turneu triumfal în Eu­ropa. După „summitul nu­clear“ de la Haga, Xi a fost primit cu mare pompă la Paris și Berlin. În an­sam­blu, țările din UE sunt, cu schimburi totale de peste 550 de miliarde de dolari, pri­mul partener comercial al Beijingului. Iar din această sumă im­pre^­sionantă aproa­pe o treime trebuie trecută în contul Ger­maniei.

Cu toate acestea, analiştii economici re­le­vă că, oarecum surprinzător, mediile de afa­ceri germane ar prefera totuși o re­o­rientare graduală către alte piețe, către Afri­ca de exemplu, decât o extindere în con­tinuare pe relația cu China. Actuala cri­ză din Ucraina ne-a reamintit brusc că ris­curile unei dependențe excesive în plan co­mercial de țări precum Rusia și China, care își asumă explicit rolul de adversari geo­politici ai Vestului, nu pot fi ignorate.

Ambele sunt puteri cu agende globale care cultivă o retorică internă naționalistă și nu­tresc resentimente majore față de lu­mea occidentală. Moscova se exprimă mai zgo­motos, în timp ce Beijingul e mai re­ținut. Asta nu ar trebui însă să ne facă să uităm că doar cu 6 luni în urmă, în timpul crizei bugetului de la Washington, Beijin­gul făcea un apel public la o lume „dea­me­ricanizată“. În plus, deși chinezilor (care de­țin 9 procente din terenul agricol al Ucrai­nei!) nu le sunt evident indiferente evoluțiile de la Kiev, faptul că Statele Unite se re­con­centrează pe Europa, lă­sând pe moment în plan se­cund așa-numitul Pivot că­tre Asia, care devenise prio­ri­tatea strategică a Wa­shing­tonului, nu poate decât să-i bucure. De altfel, în opinia lui Ian Bremmer, fon­da­to­rul Eurasia Group, un ex­pert în analiza riscurilor de securitate, Chi­na reprezintă, și încă într-o măsură sem­nificativă, o amenințare mai serioasă pen­tru Occident decât Rusia. „Rusia este o putere militară construită pe o bază eco­no­mică și industrială în declin, în timp ce forța militară în creștere a Chinei se fundamentează pe o economie în ex­pan­siune rapidă.“

Poate că nu ne-am reîntors încă în în­tre­gime la logica Războiului Rece, dar e lim­pede că, în noul context internațional, se­parația dintre chestiunile de securitate şi spațiul comercial e tot mai greu de păs­trat. Un ziar rusesc de afaceri, Vedemosti, dezvăluia că, pentru a sabota sancțiunile inițiate de UE la adresa Moscovei, Gaz­prom a oferit unora dintre cele 28 de state membre discount-uri la preţul gazelor na­turale. În China, Facebook şi YouTube sunt interzise, iar multe dintre marile companii americane din zona IT/Internet se lovesc de restricții și interdicții care favorizează replici chinezești la acestea lansate ul­te­ri­or (Twitter este un exemplu în acest sens). După cum americanii blochează potențiale achiziții de companii de către chinezi din motive care țin de securitatea naţională (Huawei este un exemplu în acest sens).

Este e de așteptat ca, în noul climat geo­po­litic tensionat, discuții de acest tip să aibă loc tot mai des, iar semnalele pe care le transmite o țară sau alta să fie mai atent ana­lizate. Din această perspectivă, com­por­tamentul la vârf al autorităților de la București, cu excepția preşedintelui Bă­ses­cu, a ridicat cu siguranță destule semne de întrebare în ultima vreme. Ce am avut până acum? Poziții oficiale lemnoase și edulcorate ale MAE referitoare la criza din Ucraina. O întâlnire discutabilă a lui Vic­tor Ponta la Ruse cu omologii săi din două țări din Balcani, apropiate Moscovei (Ser­bia este chiar un adevărat cap de pod al Ru­siei în regiune). Un prim-ministru care flutură constant ideea unui parteneriat stra­­tegic cu China, fară să ne spună foarte clar despre ce este vorba. Or, dacă asta în­seamnă să implicăm o companie ca Hua­wei în proiecte strategice de infrastructură în domeniul comunicațiilor, atunci chiar avem o problemă.

Problema e că liderii PSD, iritați fără în­doială de criticile severe venite în ultimii doi ani din Europa și de la Washington re­fe­ritoare la independența justiției și alte de­rapaje legate de statul de drept, au vă­zut în dezvoltarea relațiilor cu Beijingul și Moscova nu doar dimensiunea strict co­mercială, ci ceva mai mult de atât, o opor­tunitate de a le spune occidentalilor că avem alternative. Numai că, în fapt, nu există astfel de alternative în materie de securitate. Sau, dacă există, ele presupun să mergem pe un cu totul alt model de so­cietate. Asta vrem? Există cu siguranță unele cercuri influente care își propun o astfel de agendă, dar probabil că, la mij­loc, e mai degrabă mult amatorism și o ne­înțelegere a mizelor aflate în joc. Or, e în­grijorătoare perspectiva ca un politician ca­re s-a jucat o vreme de-a Che Guevara, evi­dent imatur, mai preocupat de jocurile de imagine decât de substanță, să ia de­ci­zii majore în astfel de chestiuni cruciale. Trăim vremuri agitate și riscante. Iar dacă erorile de guvernare le mai poți îndrepta, cu lucrurile care pot influența în chip ma­jor soarta României nu te poți juca. //