Citind blogul d-lui Năstase

D-l Năstase, un om extrem de orgolios care s-a aflat timp de două decenii permanent în cele mai înalte sfere ale puterii, își dorește cu siguranță o revanșă. Pe care nu o poate obține decât revenind pe terenul politic.

„Ca să folosesc noul limbaj învăţat prin re-educare, în Georgia, zilele trecute, la alegerile parlamentare, Bidzina Iva­nish­vili «i-a tras-o» lui Michail Saa­kas­chwili. În felul ăsta, s-a fâ­sâit şi ultima revoluţie oranj“, scria Adrian Năs­tase pe blogul său, în oc­tombrie 2012, în timpul pri­mei sale perioade de de­ten­ție. E vizibilă satisfacția cu care fostul prim-ministru constata reculul occidental în fața Kremlinului, pentru că miliardarul Ivanishvili mi­lita pentru o reapropiere a Georgiei de Rusia. Astăzi, la aproape un an și jumătate distanță, previzibil, tonul in­­tervențiilor sale publice pe această di­recție nu s-a schimbat. Într-o postare din 11 ia­nuarie (Lumea, americanii și noi), după ce se raliază fără rezerve declarațiilor lui György Frunda, îi critică pe americani pen­tru că „recurg, din nou, la demagogia «condiționalităților democratice»“.

Dar de ce scrie atât de des pe blog (doar pe 11 ianuarie are două postări, cea de mai sus și o alta, împănată și cu câteva foto­grafii, în care vorbește despre relația sa cu Ariel Sharon) și ce urmărește fostul pre­mier prin acest gen de intervenții, care nu rămân doar în spațiul online, ci sunt ma­siv amplificate de alte canale mass-media? Sunt mai multe explicații. Prima e evi­den­tă. Singura formulă eficientă de a se apăra în fața acuzațiilor de corupție este aceea de a vorbi despre un dosar politic. Doar cri­tici de natură tehnică asupra rechi­zi­to­riului au mici șanse să aibă un ecou sem­nificativ în opinia publică.

Al doilea motiv, care stă la ba­za unei stra­tegii de acț­i­une destul de elaborate, es­te în­să mult mai important prin efectele sale asupra pei­sa­ju­lui politic ro­mânesc și ex­plică reacțiile și co­men­ta­rii­le menționate în paragraful de des­chi­de­re. Mul­tă lume tinde să-l con­si­dere pe Adri­an Năs­tase un om terminat din punct de vedere po­litic, având în ve­dere cele două încarcerări și interdicțiile impuse din acest punct de vedere de ins­tan­țele care l-au condamnat. Personal, el es­te foarte afec­tat de acest ultim aspect. Atunci când vorbește despre Dosarul Zambaccian, pe care, evident, îl consideră unul politic, se întreabă retoric: „pedeapsa com­ple­men­­ta­ră a interzicerii drepturilor politice pen­­tru 4 + 5 ani chiar nu vă spune nimic?“.

Așa că d-l Năstase, un om extrem de or­golios care s-a aflat timp de două decenii permanent în cele mai înalte sfere ale pu­terii, își dorește cu siguranță o revanșă. Pe care nu o poate obține decât revenind pe terenul politic. Din acest punct de ve­dere, singura soluție pentru el este aceea de a se da o lege a amnistiei care i-ar cu­răța cazierul. Asta s-a și încercat în de­cembrie 2013, în tandem cu modificări ale Codului Penal care ar dezincrimina pre­vederi extrem de preocupante pentru o mul­țime de politicieni influenți, care fie au deja probleme în justiție, fie se tem că ar putea avea acest gen de probleme în vii­tor. Acest pachet legislativ, doar temporar blocat, nu a dispărut deloc de pe agendă. Singurul obstacol real a fost reacția rapidă și consistentă din exterior, dinspre Bru­xelles, Washington și alte câteva mari ca­pitale europene și demersurile insti­tu­țio­nale ale președintelui Băsescu (care nu pot însă decât să întârzie procesul).

Pe acest teren se construiește strategia lui Adrian Năstase. Iar cei care îl subestimează greșesc. Dincolo de derapajele autoritariste sau de problemele sale de natură legală și morală, vorbim despre unul dintre puținii lideri politici de calibru din perioada post­comunistă. De altfel, el este în tot mai ma­re măsură regretat, evident doar în privat, de mulți oameni influenți din PSD care par din ce în ce mai jenați de prestația jal­nică la guvernare a actualului premier.

Pedalele pe care apasă acum Adrian Năs­tase sunt creșterea presiunii asupra lui Victor Ponta, prin intermediul grupului com­pact din partid direct interesat de eli­minarea amenințărilor de natură juridică, și demantelarea argumentelor livrate in­tern de acesta privind costurile externe ale deciziilor luate în parlament, de care se străduie să se delimeteze în stilul său caracteristic. Două sunt semnalele trans­mise public: trebuie să fim demni (me­sa­jele cu iz naționalist au întotdeauna im­pact), că nu e nici treaba americanilor și nici a altora de prin Europa să ne ceară so­coteală pentru deciziile noastre interne (că doar nu suntem o colonie, așa cum zi­ce și d-l Frunda), iar prețul plătit pentru ig­norarea criticilor din exterior nu este unul cine știe ce. Așa se explică, între al­tele, dimensiunea puțin zis extravagantă conferită de partea română prezenței pre­mierului chinez la București sau remarcele șefului Executivului privind intenția de relansare a relațiilor cu Rusia în 2014.

Aici se plasează probabil și unele în­gri­jo­rări, mai ales americane, pentru care com­ponenta de securitate a relației bila­te­rale e importantă. Cu atât mai mult, cu cât con­textul regional (situația din Ucrai­na, cea din Turcia, conflictul din Siria) ofe­ră multe puncte de vulnerabilitate. Motivul pentru care Statele Unite continuă să pu­nă pe tapet chestiunea respectării sta­tu­lui de drept, deși știu că asta irită major ac­tuala putere, este că speră ca astfel să în­curajeze acele forțe din zona politică, dar și din societatea românească în general, care se opun unor clivaje strategice de ge­nul celor descrise mai sus. //