Corina Crețu și „lanțul slăbiciunilor“

Cu oameni de mâna a doua nu poți obține decât tot o influență de mâna a doua la Bruxelles.

Dacă în negocierile de la Bruxelles vii, ca țară oarecum periferică, aflată încă sub in­cidența monitorizării MCV, cu un can­di­dat „greu“, ai șanse, fără a avea și ga­ran­ții, să obții un portofoliu de comisar influent. Dacă vii însă cu un candidat de mâna a doua, ai șanse cva­sinule să obții un por­to­fo­liu de primă mână și cu si­guranță vei avea în Co­mi­sia Europeană o influență de mâna a doua.

Oricât circ mediatic ar face premierul, alți lideri PSD sau Tăriceanu inventând tot felul de acuze fanteziste şi într-o re­to­rică uzitată deja intens despre „cei care lu­crează împotriva interesului național“, această realitate factuală nu poate fi schim­bată. Chiar și dacă în final portofoliul Aju­torului Umanitar ar putea fi eventual ex­tins cu problematica Extinderii UE, după ce Carl Bildt, ministrul de Externe suedez, l-a criticat deschis pe Juncker pentru că aceasta nu se regăsește în configurația noii Comisii Europene.

În fond, la mijloc e un adevăr simplu: ca țară, vei avea cu atât mai multă influență în Consiliul Comisarilor, cu cât vei tri­mi­te oameni mai „grei“ la Bruxelles. Mai toa­tă lumea a înțeles asta. Slovenia o trimite acolo pe Alenka Bratušek, primul ministru în exercițiu. Estonia și Letonia trimit doi foști prim-miniștri. Ambii sunt propuși și ca viitori vicepreședinți ai CE. Polonia, ca­re deține oricum, prin Donald Tusk, po­zi­ția de președinte al Consiliului European, a nominalizat-o pe Elżbieta Bieńkowska, vi­ceprim-ministru și ministrul In­fra­struc­turii. Olanda, țară importantă în Uniune, l-a trimis pe ministrul de Externe, Frans Timmermans, iar Germania, Austria sau Croația au nominalizat foști comisari eu­ropeni, cel din Croația, Neven Mimica, ur­mând a prelua chiar portofoliul Politicilor Regionale, pe care Victor Pon­ta se lăuda că l-ar fi ob­ținut pentru România.

În acest context, Corina Cre­țu, practic un „no na­me“, chiar și pe plan in­tern, fără niciun fel de ex­periență administrativă con­cretă într-o poziție exe­cutivă anterioară, nu va con­ta în mod semnificativ în discuțiile din interiorul CE. Mașinăria de propagandă din PSD în­cearcă să contrazică această realitate de fac­to, scoțând în evidență poziția ei ac­tuală de vicepreședinte al Parlamentului European. Numai că cei 14 vicepreședinți ai PE sunt aleși, ca și la noi, pe con­si­derente legate strict de ponderi politice. E adevărat, nici la nivelul Comisiei Eu­ro­pene criteriul competenței nu se află nea­părat pe primul loc în lista de priorități. Însă contează. Nu te poți totuși juca dând pe mâna oricui gestiunea unor protofolii europene importante.

Și atunci, de ce a ales-o Victor Ponta pe Corina Crețu? În principiu, există două mari explicații posibile: 1) Premierul nu are habar de realitatea instituțională din UE, crede că lucrurile funcționează și aco­lo după logica politică de la București; 2) Victor Ponta și cei din echipa sa știu foar­te bine cum arată lucrurile, dar nu le pa­să. La fel ca în schița lui Caragiale, Lanțul slăbiciunilor, contează mai mult pe cine trebuie să mulțumească, cei cărora „nu le pot refuza nimic“. În aceste condiții, ale­gerea prietenei și partenerei de shopping a Dacianei Sârbu, foarte probabil și la re­comandările lui Ion Iliescu, au atârnat mult mai greu decât chestiunile „abs­trac­te“ precum interesul național.

Dacă ne uităm la ceea ce face premierul în țară, la maniera bulversantă în care îm­parte apropiaților poziții de răspundere în aparatul de stat, a doua ipoteză pare mult mai probabilă. Are totuși în casă pe cineva care stă de ani buni la Bruxelles. Probabil că numele lui Dacian Cioloș a fost de la bun început doar de fațadă, o diversiune. Așa se explică de ce a trimis pe ascuns pro­punerea către Juncker, dezvăluind public cine este „femeia“ doar pe ultima sută de metri. E destul de probabil că și pro­pu­nerea numirii Corinei Crețu pentru poziția de vicepreședinte al PE din partea Gru­pului Socialist să fi făcut parte dintr-un scenariu care viza în final numirea ei în funcția de comisar european. Îi dădea unui candidat slab un anumit plus de le­gitimitate.

Faptul în sine e departe de a fi o surpriză. Este în linie cu ceea ce spune și face Vic­tor Ponta în fiecare zi. Și ca să fim drepți, el nu este neapărat o excepție în peisajul politic autohton, chiar dacă Victor Ponta a împins limitele iresponsabilității dincolo de praguri nebănuite în trecut. Partidele nu iau în serios premiza că există totuși po­ziții importante atât în angrenajul ins­tituțional intern, cât și pe plan in­ter­na­țional pe care nu le poți ocupa operând ex­clusiv cu criterii care țin de loialități po­litice sau prietenii personale. Mai este ne­voie și de competență și de o bună re­pu­tație. Să ne reamintim că Traian Băsescu a fost nevoit în câteva rânduri să intervină pentru a corecta numiri discutabile făcute de PDL cam după aceeași logică. Așa se ex­plică, între altele, de ce România func­țio­nează atât de prost. De ce ne-am putea în­drepta către o a treia suspendare pre­zi­dențială în ultimii opt ani, dar nu am pu­tut în 25 de ani să construim o rețea de au­­tostrăzi, în timp ce alte țări, Slovenia de pildă, cu o populație doar ceva mai ma­re decât cea a Bucureștiului, au reușit să o facă. Din păcate, atâta vreme cât o bună par­te a românilor nu taxează electoral un astfel de comportament iresponsabil, sunt puține șanse să asistăm în viitor la schim­bări în bine din acest punct de ve­dere. //