De același autor
În timp ce se declară îngrijorați că problemele cu care se confruntă Emmanuel Macron în Franța ar putea afecta drumul către „adâncirea integrării UE“, liderii europeni par să ignore amenințările mult mai serioase create de Brexit și falia transatlantică.
La un sfert de veac distanță, asistăm în această perioadă la reverberațiile provocate de Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Atunci s-a născut Uniunea Europeană ca o continuatoare a fostei Comunități Economice Europene (CEE). Schimbarea de nume era departe de a fi doar una de natură semantică, era vorba de un pas fundamental. Tratatul consfințea trecerea de la o formulă instituțională care opera ca un spațiu paneuropean de comerț liber la un proiect ambițios de integrare politică a unei părți importante din Europa. Inclusiv, după cum s-a văzut ulterior, prin adoptarea unei monede unice. În Marea Britanie demersul a întâmpinat o opoziție serioasă. De pildă, Margaret Thatcher a sprijinit la acea vreme un grup rebel din Partidul Conservator care se opunea intenției primului ministru de atunci, John Major, cel care o înlocuise în fruntea partidului, de a semna Tratatul de la Maastricht în numele Marii Britanii, alături de alte 11 state. Până la urmă, John Major a repurtat un succes la limită, însă, iată, 25 de ani mai târziu, Regatul Unit a decis să părăsească UE, la sfârșitul lunii martie 2019, în urma referendumului din iunie 2016.
În bună măsură, atât Brexit-ul, cât și ruptura transatlantică sunt o consecință a deciziilor luate atunci. De altfel, promotorii Brexit-ului consideră că Tratatul de la Maastricht a deschis „drumul către vasalitate“ pentru țara lor, prin integrarea acesteia într-o structură federativă dominată de Germania și Franța. Trebuie spus că opoziția față de acest proces de integrare politică nu s-a limitat doar la Marea Britanie. Danezii au respins inițial acordul, prin referendum, dar acesta a trecut ulterior, la a doua încercare, după ce au fost operate unele modificări asupra textului acestuia. Și până și în Franța referendumul organizat atunci a trecut la limită.
Luuk van Middelaar, filosof olandez și fost colaborator al primului președinte al Consiliului European, Herman van Rompuy, făcea în acest context o remarcă interesantă: „În 1945 britanicii erau cel mai bine poziționați să decidă cursul evoluțiilor de pe continent, însă au ratat această ocazie“. Se face adesea trimitere la un faimos discurs ținut de Winston Churchill la Zürich, pe 19 septembrie 1946, în care a vorbit despre un partenariat franco-german ca punct de plecare pentru un proiect al unei Europe Unite. Însă el nu credea că Marea Britanie trebuia să se implice direct. „Suntem alături de Europa, dar nu ca parte a ei.“ Însă contextul de atunci și cel de acum sunt profund diferite. La acea vreme Londra încă era capitala unui imperiu, cea mai importantă țară din partea vestică a unui continent care se confrunta cu amenințarea Uniunii Sovietice. Aproape trei decenii mai târziu, când Marea Britanie a intrat totuși în CEE, situația era una radical diferită. Imperiul se evaporase, țara era complet vlăguită economic, fiind nevoită să apeleze la asistența FMI. Și, oricum, acest lucru a fost posibil doar pentru că nu mai era generalul Charles de Gaulle în fruntea Franței. Președintele francez se opusese vehement demersului, considerând că Londra era un cal troian al Washingtonului în Europa. E însă greu de spus cât din revirimentul economic spectaculos ulterior al Marii Britanii s-a datorat apartenenței la CEE și cât reformelor radicale promovate de d-na Thatcher. Însă e cert că în acest moment Marea Britanie este a doua economie din Europa, după cea a Germaniei, egală ca pondere cu ultimele 19 economii din UE luate la un loc, și alături de Franța este singura putere militară occidentală europeană care contează cu adevărat.
Franța își dorea de mult o formulă de tipul Statele Unite ale Europei, pe care să o controleze alături de Germania. Acel „Imperiu European“, despre care a vorbit recent ministrul de Finanțe francez, Bruno Le Maire, care să devină în timp un rival al Statelor Unite. Însă acest obiectiv strategic a trebuit pus la sertar din cauza Războiului Rece. Reunificarea Germaniei, imposibilă fără sprijinul american, când George H.W. Bush a trecut peste rezervele majore exprimate de Margaret Thatcher, a readus însă în discuție proiectul unei Europe Occidentale înglobate într-o structură instituțională de tip federal, în jurul unui nucleu franco-german. Pe atunci, Europa de Est nu intra în calcule. Prezența Marii Britanii în UE, care a privit dintotdeauna cu multă reticență acest demers, a complicat însă lucrurile. Probabil că eforturile semnificative depuse de Tony Blair, un mare promotor al extinderii către Est, au avut în vedere tocmai blocarea acestui proces de integrare politică. Fără succes însă. Sub presiunea unor lideri europeni și a establishment-ului de la Bruxelles, demersul de integrare a continuat. Bruxellesul găzduiește astăzi zeci de mii de funcționari europeni și o sumedenie întreagă de instituții care impun reglementări obligatorii pentru țările membre, adesea într-o măsură mai mare decât o face administrația federală de la Washington în relația cu statele americane.
Așa s-a ajuns, aproape inevitabil, la situația de astăzi în care Marea Britanie a decis să părăsească UE, pentru că era greu de crezut că Londra va accepta să se topească politic într-o entitate controlată de la Berlin și Paris, iar relațiile transatlantice au ajuns într-o fază critică. În fapt, într-o formulă excesiv de brutală, Donald Trump nu face decât să vorbească deschis despre o competiție reală, nu doar la nivel comercial, ci și în plan geostrategic, pe care într-un mod discret au avut-o de multă vreme în vedere și unii lideri europeni. Competiție care nu exclude neapărat, și nu doar în viziunea lui Donald Trump, alte formule de alianțe geopolitice, în combinație cu China sau Rusia. Ceea ce nu ar fi neapărat o surpriză, având în vedere ostilitatea cu care o bună parte din opinia publică germană și cea franceză privesc America.
Ambițiile geopolitice nutrite mai ales la Paris se lovesc însă de un obstacol major: multe dintre țările membre din UE, mai ales cele din Est, nu împărtășesc deloc dorința de a intra într-o competiție geopolitică cu America și nici nu sunt neapărat deranjate de influența exercitată de Washington pe continent; din contra, o văd ca o contrapondere, benefică pentru ele, la dominația franco-germană. În plus, state ca Polonia, țările baltice sau România nu-și fac iluzii în privința putinței sau chiar dorinței UE de a le asigura securitatea în fața unei Rusii tot mai agresive și mai tentate să-și extindă sfera de influență în zona periferiei continentului.
În noul context geopolitic, marea problemă este însă alta: va reuși să reziste lumea occidentală, modelul ei de societate, bazat pe democrația liberală, în fața asaltului Chinei și Rusiei, pentru că e destul de limpede că, dacă alianțele tradiționale se destramă, șansele de succes scad considerabil. Însă acest imperativ fundamental nu pare să fie văzut drept unul prioritar la Bruxelles. Și, se pare, nici la Washington. E suficient să ne uităm la maniera în care au fost abordate la nivelul UE negocierile legate de Brexit. În Marea Britanie chiar și cei care nu au votat pentru Brexit sunt profund iritați de maniera în care Uniunea Europeană a utilizat Irlanda de Nord ca armă în negocierile cu Londra. David Raab, fostul secretar pentru Brexit, declara recent că la Bruxelles se discută în culise că „pierderea Irlandei de Nord va fi prețul pe care Marea Britanie îl va plăti pentru Brexit“.
Nu e clar cât de credibilă este această acuzație, însă, dacă această percepție va câștiga teren, atitudinea Uniunii Europene riscă să devină una dintre cele mai flagrante probe de miopie geopolitică cu consecințe majore asupra soartei întregului continent și chiar a lumii occidentale în ansamblu. Pentru că un „Hard Brexit“, adică părăsirea UE de către Marea Britanie în absența unui acord, care devine greu de evitat în acest context, va genera resentimente adânci în rândul britanicilor față de restul continentului. Care sunt, în mod nefericit, întărite de alte gesturi arogante inutile ale Bruxellesului, precum acela de a anunța zilele trecute introducerea unei taxe de viză pentru călătoriile britanicilor în interiorul UE. Poate ceea ce vedem este o încercare de a bloca în final Brexit-ul, însă efectele ar puta să fie exact invers celor scontate. După cum scrie The Standpoint: „aliații Marii Britanii încalcă astfel una dintre regulile de bază ale decenței politice: nu exploatezi tendințele separatiste dintr-o țară prietenă pentru a o slăbi sau a o destabiliza“. În aceste condiții, britanicii se vor întreba probabil de ce ar trebui să asigure securitatea unor state precum țările baltice, Polonia sau România, care fac parte dintr-o structură ca UE, care atacă integritatea teritorială a Regatului Unit? În acest punct, o organizație ca NATO riscă să devină tot mai puțin relevantă, mai ales că aceste evoluții au toate șansele să scadă și apetitul americanilor pentru asigurarea securității Europei. Iată de ce în acest moment Uniunea Europeană se confruntă cu o întrebare fundamentală: este adâncirea integrării politice soluția magică pentru rezolvarea crizelor interne și gestiunea provocărilor externe sau, din contra, este mai degrabă un demers cu consecințe și riscuri geopolitice greu de evaluat? //
