De ce contează pentru România disputa Cameron-Junker?

Ce șanse are România să se regăsească într-o Europă federalizată? Semnalele nu sunt încurajatoare.

În principiu, un scor de 26 la 2 (rezultatul vo­tu­lui din Consiliul European în favoarea de­sem­nării lui Jean-Claude Junker drept viitorul pre­ședinte al Comisiei Europene) ar trebui să lase puțin loc pentru comentarii. E o dovadă clară a eșecului de­mersului premierului britanic, David Cameron, de a bloca no­minalizarea acestuia. În afara Marii Britanii, doar Viktor Or­bán s-a aflat în final de ace­eași parte a baricadei. Re­zer­vele Londrei pleacă de la do­uă premise majore: 1) fostul premier al Luxemburgului, un birocrat european tipic, nu es­te persoana potrivită să conducă UE în ceea ce mulți consideră a fi cel mai critic moment din istoria sa; 2) mai important, maniera în care a fost desemnat marchează o abatere fun­da­mentală de la procedurile din trecut. Cotidianul Financial Times titrează: „o deplasare istorică de putere în interiorul UE în favoarea Par­la­mentului European“. Pentru prima oară de când există UE, liderii din țările membre au de­semnat un președinte al CE pe care nu l-au ales ei, ci le-a fost „livrat“ peste capul lor de grupul politic (PPE) care a obținut cel mai ma­re număr de voturi la ultimele alegeri euro­parlamentare.

David Cameron a descris momentul drept „o zi ne­fericită“ pentru Europa. „A fost subminată poziția guvernelor naționale, parlamentelor na­ționale, oferind noi puteri Parlamentului Eu­ro­pean.“ O descriere împărtășită de un număr sem­nificativ mai mare de voci din Consiliul European decât ar lăsa să se creadă rezultatul votului. Deși l-au susținut pe Junker și An­gela Merkel, și pri­mul ministru suedez, Fredrik Reinfeldt, s-au grăbit să de­clare imediat du­pă încheierea votului că sunt gata să discute îngrijorările bri­tanice în ceea ce privește evo­luțiile viitoare din UE. Inclusiv ideea de a revizui tipul de abor­dare care a dus la no­mi­na­lizarea președintelui CE. Trebuie spus că spri­jinul Angelei Merkel pentru Junker a fost unul cu totul lipsit de entuziasm, între altele și da­torită faptului că ultimul nu este deloc un susținător al politicii de austeritate pe care ea a promovat-o, a venit destul de târziu și doar în urma unor presiuni interne considerabile în contextul complicat în care avem la Berlin o mare coaliție între creștin-democrați și social-democrați.

La prima vedere, rejectarea ideii ca de­sem­narea președintelui CE să fie făcută de către Parlamentul European pare greu de înțeles. Ce poate fi mai democratic decât asta? Ajungem aici într-un punct critic legat de viziunile fun­damental diferite cu privire la UE. Federaliștii (ca Junker) cred că, în final, statele naționale ar trebui să se topească într-o structură in­te­grată de tip Statele Unite ale Europei. Alți mem­bri, în primul rând Marea Britanie, cred că UE nu ar trebui să fie nimic altceva decât un spa­țiu de colaborare extinsă. Pentru sprijinitorii acestei linii, faptul că președintele CE nu a fost practic ales de statele membre, ci doar livrat de-a gata în urma unor aranjamente făcute de grupuri politice transnaționale reprezintă un precedent periculos.

În România, la nivelul cercurilor din societatea civilă, din zona academică, chiar din politică (in­­clusiv președintele Traian Băsescu), există un suport considerabil pentru ideea unei Eu­rope federale. Fie din motive ideologice, fie din unele practice, considerându-se că o ad­mini­s­trație controlată în bună măsură din exterior, de la Bruxelles, e sigur mai performantă decât cea autohtonă. Problema e că avocații unui astfel de scenariu pierd din vedere o serie de con­se­cințe negative cu care România riscă să se con­­frunte în cazul acestei situații ipotetice. Cum va fi afectată securitatea națională și ce șanse are România (sau Bulgaria) să fie inclusă într-o posibilă construcție federală la nivel european?

O creștere a influenței Parlamentului European în dauna Comisiei Europeane este văzută de unii drept un fapt pozitiv. Ca o victorie a de­mo­crației. În fapt, e mai degrabă vorba de o re­țe­tă sigură pentru amplificarea blocajelor ins­ti­tu­țio­nale, încurajarea inițiativelor populiste de o consolidare a puternicului curent antiamerican. În aceste condiții, semnarea acordului TTIP (Par­tenariatul Transatlantic pentru Investiții și Co­merț) devine mai dificilă, iar capacitatea Eu­ropei de a face față competiției economice glo­bale are toate șansele să fie sever afectată.

Acest gen de evoluții ar putea face ca America să-și reducă masiv implicarea în ecuația de se­cu­ritate din Europa. Mai ales că și peste ocean există curente izolaționiste influente. Este exact ceea ce își dorește și Vladimir Putin. Or, dacă SUA își restrâng semnificativ prezența pe con­ti­nent, România devine vulnerabilă în pla­nul se­curității naționale, iar pe termen me­diu am pu­tea asista la un aranjament de se­cu­ritate de fac­to ruso-german, în care o Europă fe­de­ra­li­zată, dominată de Berlin, să accepte în Est „o sferă de influență legitimă“ a Moscovei (curent cu largă susținere în opinia publică din Germania).

Dar ce șanse are România să se regăsească în această Europă federalizată? Semnalele din ultimul timp nu sunt deloc încurajatoare. Într-un interviu apărut în Der Spiegel, istoricul german Heinrich August Winkler spune că „e discutabil dacă trei dintre statele membre ale UE, Ro­mânia, Bulgaria și Ungaria, mai pot fi con­si­de­rate în mod real democrații de tip occidental“. În aceste condiții, o eventuală eliminare a aces­tor țări dintr-o posibilă construcție federalistă europeană (proces care ar putea fi accelerat dacă Marea Britanie părăsește UE) ar lăsa din nou România într-o zonă incertă. Vor conta nu doar evoluțiile de pe vechiul continent, ci și ce­ea ce se va întâmpla în viitor la București. Lu­cru deloc liniștitor, dacă ne uităm la situația politică actuală. Rusia ar fi cu siguranță extrem de doritoare să-și extindă zona de influență în interiorul Balcanilor, unde are, oricum, capete de pod solide la Belgrad și la Sofia. //