De același autor
În aceste zile, discursul public a fost dominat de reacțiile după Summit-ul NATO, vizita lui Trump în Marea Britanie și de întâlnirea acestuia cu Vladimir Putin la Helsinki. A fost însă ignorat elefantul din cameră, un elefant a cărui prezență globală se face tot mai puternic simțită, inclusiv în Europa: China. Exact în paralel cu întâlnirea la vârf de la Helsinki are loc la Beijing un Summit UE-China, unde Europa va fi reprezentată de Donald Tusk, Jean-Claude Juncker și câțiva comisari europeni, între care și Corina Crețu. După care delegația se va duce la Tokyo pentru Summit UE–Japonia, unde va fi semnat un acord de comerț și cooperare strategică între cele două părți.
Astfel de summit-uri nu sunt deloc evenimente excepționale, se întâmplă anual de peste două decenii. Ele însă capătă o cu totul altă semnificație în actualul climat dominat de războiul comercial dintre Statele Unite și China și deteriorarea severă a relațiilor transatlantice, pe toate palierele - politic, economic, securitate. Iar dacă Jean-Claude Juncker și Donald Tusk nu sunt, până la urmă, dincolo de titlurile formale deținute, decidenți de prim rang în Europa, Angela Merkel este cu siguranță unul dintre ei. Or, am asistat în ultima perioadă la un intens schimb diplomatic între Germania și China: după ce Angela Merkel a fost la Beijing în luna mai (a 11-a vizită în China în cei 12 ani de când este cancelar!), a fost rândul premierului chinez Li Keqiang să vină săptămâna trecută la Berlin (și la Bruxelles).
În cursul acestor întâlniri, Beijingul a făcut demersuri pentru agregarea unei alianțe strategice Europa-China împotriva Statelor Unite, având în vedere faptul că într-o serie întreagă de chestiuni importante, de la Acordul Climatic, cel cu Iranul și războiul comercial tarifar, cele două părți se regăsesc pe aceeași lungime de undă, în dezacord cu poziția Washingtonului. Ca gest de bunăvoință au permis chiar ca văduva laureatului Premiului Nobel pentru Pace Liu Xiaobo, aflată în arest la domiciliu din 2010, să plece la Berlin.
China și Germania sunt țările cele mai afectate de războiul tarifar declanșat de Trump, ambele înregistrând surplusuri comerciale semnificative în relația cu Statele Unite. Unii pași s-au și făcut în acest sens. Germania și China au decis să coopereze în domeniul Hi-Tech, corelând strategia Industry 4.0 a Berlinului cu strategia Made In China 2025 promovată de Xi Jinping, ultima considerată de americani o amenințare directă față de interesele lor economice, ceea ce nu poate decât să irite Washingtonul. E adevărat însă că există limite evidente în aceste relații. Europenii nu-și fac iluzii în privința manierei agresive în care China înțelege să-și urmărească obiectivele strategice în plan economic, politic și militar și nici în privința prăpastiei care desparte cele două părți în materie de valori și model de societate. Însă dinamica geopolitică a momentului, schimbarea radicală de atitudine de la Washington deschid calea către înțelegeri temporare.
Până de curând, frontul transatlantic părea, în ciuda unor divergențe precum acelea din timpul războiului din Irak, o construcție solidă. Această prezumție este în prezent pusă serios în discuție. Nu e deloc exclusă o decuplare a Europei de America și o reconfigurare a alianțelor strategice, cel puțin temporar, în interiorul patrulaterului geopolitic: Statele Unite, Europa, Rusia și China.
Iată de ce ultimul Summit NATO a stârnit un interes mult mai mare ca în trecut. La sfârșitul acestuia s-au consemnat reacții contradictorii. Cele moderat optimiste recunosc problemele create de declarațiile și tweet-urile agresive ale lui Donald Trump, dar scot în evidență faptul că, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat la reuniunea G7, președintele american a semnat totuși comunicatul final, destul de critic la adresa Rusiei, și și-a declarat sprijinul pentru NATO („foarte unit, foarte puternic, nicio problemă“). În plus, spun ei, dincolo de vorbe, angajamentele asumate la reuniunea din 2016 din Țara Galilor au fost până acum respectate, chiar după schimbarea de administrație: fondurile alocate de Statele Unite au crescut substanțial, au fost instalate contingente militare în Polonia și țările baltice, iar Ucraina a primit armele letale pe care i le refuzase Barack Obama. De altfel, și Klaus Iohannis ne-a asigurat că nu există niciun pericol de destrămare a alianței, că în viitor vom avea un centru de comandă NATO în România și că s-au luat decizii importante legate de securitatea bazinului Mării Negre. Aprecierile fanilor președintelui sunt, previzibil, mult mai entuziaste. De pildă, Marc Thiessen scrie în Washington Post că nici vorbă, Trump nu a atacat NATO, nu a făcut decât să-l întărească prin solicitarea de a crește în ritm alert bugetele militare. „NATO avea nevoie de o declarație de dragoste severă, iar Trump a livrat asta. Datorită lui alianța va fi mai puternică.“
Însă astfel de concluzii sunt înșelătoare. O dovadă în acest sens este chiar faptul că, în preziua începerii summit-ului, în Senatul SUA s-a votat, bipartizan, cu scorul zdrobitor de 97 la 2, o rezoluție de sprijin pentru NATO. A fost un gest simbolic, nemaiîntâlnit în trecut, menit să descurajeze eventualele impulsuri destructive ale președintelui. De altfel, nu e deloc un mare secret că inițiativele operaționale NATO pomenite mai înainte luate de partea americană se datorează șefului Pentagonului, Jim Mattis, și altor oameni cheie din establishmentul de la Washington care au vederi foarte diferite față de Trump pe acest subiect. Pentru președinte, NATO e o afacere proastă, dezavantajoasă, pentru Statele Unite. Motivul, crede Thomas Wright, unul dintre cei mai avizați analiști ai fenomenului Trump, este acela că el privește alianțele, garanțiile de securitate oferite unor terți și acordurile de comerț drept amenințări existențiale la adresa intereselor americane. „Pentru el stabilitatea geopolitică nu este o chestiune de interes, așa că, atunci când privește Rusia cu care America are schimburi comerciale modeste și față de care nu are niciun fel de obligații de securitate, nu vede niciun fel de problemă. Lucrurile stau exact invers în ceea ce privește relațiile cu țări ca Germania, Japonia sau Coreea de Sud. Cum nu este nicidecum preocupat de amenințările rusești la adresa Europei (este treaba europenilor cum se descurcă!), când trage linie, el este convins că aliații și partenerii sunt o problemă mai mare pentru interesele americane decât Rusia.“
Într-un articol de pe Breitbart, canalul mediatic pe care Steve Bannon l-a transformat într-o platformă „antiglobalistă“ pro-Trump, Caroline Glick ironizează „isteria suporterilor NATO care nu găsesc niciodată de cuviință să ne explice de ce ar fi o idee rea să se desființeze Alianța“. Glick consideră că „NATO este o piatră de moară care afectează independența strategică a Statelor Unite, legând Washingtonul de parteneri care nu îi împărtășesc interesele sau obiectivele, deși îi cer să le garanteze securitatea“. Mai precis, spune ea, NATO nu e de niciun fel de ajutor în lupta împotriva Islamului radical și Chinei, văzute drept principalele amenințări la adresa SUA. Astfel de puncte de vedere sunt importante, pentru că ele sunt similare cu convingerile intime existente la Casa Albă în interiorul cercului restrâns din jurul președintelui, mai ales după înlocuirea generalului McMaster cu John Bolton în poziția de consilier pentru securitate națională. De partea cealaltă a baricadei se situează Jim Mattis și generalul Kelly. Însă șeful Pentagonului pare să fi pierdut din influență în ultima vreme, iar John Kelly va părăsi și el foarte probabil în curând Casa Albă.
E important de spus că aceste opinii nu sunt de dată recentă. Sunt împărtășite de Donald Trump de multă vreme, încă din 1987, când încă nici măcar nu se încheiase Războiul Rece. Atunci, cochetând cu ideea de a se lansa într-o campanie prezidențială, a cheltuit 100.000 de dolari pentru a posta inserturi publicitare în principalele ziare americane, în care cerea ca națiunile aliate să plătească Americii un fel de „taxă de protecție“ pentru că le asigură securitatea. Or, această aversiune fundamentală față de alianțe și aliați (pe care îi numește „așa-ziși aliați“), îndreptată la acea vreme în special împotriva Japoniei și acum în împotriva Germaniei, nu s-a schimbat.
Discuția aprinsă legată pragul de 2 procente pentru bugetul militar al țărilor membre NATO, deși legitimă, este până la urmă doar un element secundar. Mult mai important este liantul simbolic pe care îl reprezintă NATO pentru „lumea liberă“, al cărui lider era considerat automat președintele Americii. Or, dacă aceste legături se destramă, dacă Alianța se decredibilizează, chiar dacă va continua să supraviețuiască formal, este practic aruncat în aer întregul eșafodaj geopolitic postbelic. Suntem aproape de acest punct? Cunoscutul istoric conservator american Robert Kagan crede că da. Într-o remarcabilă analiză publicată în Washingon Post, în care se declară pesimist în ceea ce privește supraviețuirea legăturilor transatlantice, el scrie că, atunci când ceri imperativ, într-o reuniune de urgență, celorlalte state din NATO să ajungă la nivelul de 2 procente până în ianuarie 2019 pentru că altfel Statele Unite se retrag, asta nu mai e tehnică de negociere, ci doar demersul cuiva care vrea să se ajungă la discreditarea și colapsul organizației. Ceea ce îl face pe Robert Kagan să încheie articolul în aceeași notă pesimistă. „Alianța democratică care a fost piatra de temelie a ordinii democratice liberale de sorginte americană se descompune. În ciuda dorinței noastre de a spera că lucrurile se vor îndrepta, ce se întâmplă nu e deloc în regulă. Suntem în pragul unei crize globale.“
