Fanteziile putiniste ale lui Donald Trump

Istoricul american Timothy Snyder, profesor la Yale University, autorul unei cărți de referință în ceea ce privește Europa Centrală și de Est (Bloodlands: Europa între Hitler și Stalin), cunoaște bine Rusia și modul de a gândi al liderilor de la Mos­cova. Iată de ce un ar­ti­col apărut recent în The New York Review of Books, Trump’s Putin Fantasy, merită toată atenția. Pentru că devoalează consecințele potențiale ale ma­nierei în care Trump pri­vește relațiile bilaterale dintre cele două țări prin prisma unei relații idilic-fanteziste în­tre el și Putin.

În mod tradițional, președinții republicani au adoptat poziții mai ferme în relația cu Mos­co­va și au privit NATO drept un actor esențial al securității europene. Pentru Donald Trump, din contra, NATO este o organizație „perimată și scumpă“. În paralel, el a avut, în câteva rân­duri, remarci admirative la adresa lui Vladimir Putin, un personaj autoritar care este evident pe gustul său. Însă, dacă despre asta s-a mai discutat, iar Trump, așa cum ne-a obișnuit, și-a nuanțat sau a retractat parțial declarațiile pe acest subiect în urma reacțiilor critice din mass-media, s-a vorbit puțin despre sem­ni­fi­cația deciziei sale de a-l alege pe Carter Page drept unul dintre consilierii săi pe politică ex­ter­nă. Page a întreținut legături strânse cu oli­garhii ruși și cu gigantul Gazprom, unul dintre principalii vectori de influență geopolitică ai Kremlinului. În aceste condiții, nu e de mirare că el este unul dintre cei care au susținut ide­ea că intervenția Moscovei din Ucraina nu este decât un răs­puns la „politicile agresive ca­re au împins NATO în ime­dia­ta vecinătate a Rusiei“. Fap­tul că personaje influente de la Moscova, precum ideologul Alexander Dughin sau starul de televiziune Dmitri Kiselev, ale cărui vederi antiocci­den­tale sunt notorii, vorbesc cu simpatie despre Trump este în sine un semnal relevant.

Pentru Snyder, admirația lui Trump pentru Pu­tin este naturală. „Trump se prezintă drept ar­hi­tectul unui imperiu financiar care este gata să încalce toate regulile, ceea ce face, în alt plan, și Putin. Până acum, Trump nu a putut de­cât să-și abuzeze verbal contestatarii la mi­tingurile sale electorale, în timp ce oponenții lui Putin sunt asasinați.“ Un context pe care li­derul rus, format la școala KGB în arta de a descifra și exploata slăbiciunile adversarilor (pen­tru el, crede Snyder, Trump este „un om mă­runt care poate câștiga o mare putere“), nu avea cum să nu-l speculeze. „În trecut, Pu­tin s-a dovedit extrem de abil în a atrage de partea sa politicieni de prim rang în cazul că­rora vanitatea prevala în dauna decenței, precum Silvio Berlusconi sau Gerhard Schrö­der. Premiza de bază a politicii externe a Fe­derației Ruse în raport cu Occidentul este ace­ea că «statul de drept», «domnia legii» sunt doar niște glume; iar din punct de vedere prac­tic, obiectivul urmărit este acela de a gă­si oameni proeminenți din Occident care îm­părtășesc aceeași opinie, demers în care Mos­cova a avut până acum succes în Europa. În­să până la Trump, ideea de a găsi un po­li­ti­cian american de calibru care să devină în mod voluntar un client al Moscovei părea pu­țin probabilă. Trump reprezintă un exemplu fără precedent și, prin urmare, trebuie cul­ti­vat drept un viitor client al Rusiei.“

Cu câteva săptămâni în urmă, într-un articol pu­blicat de The Washington Post, ambasadorii uno­ra dintre cei mai importanți aliați ai Sta­te­lor Unite se plângeau, desigur, off the record, că nu știu cu cine trebuie să vorbească pen­tru a înțelege „viziunea“ lui Trump în materie de politică externă, pentru că declarațiile în ma­terie erau absolut bulversante. La scurt timp după aceea, în cursul unei întâlniri cu edi­torii aceluiași cotidian, Donald Trump a fă­cut publice, în sfârșit, numele celor cinci con­silieri pe chestiuni de politică externă. Ceea ce a urmat, dacă ne luăm după declarațiile ul­terioare ale candidatului republican pe acest gen de subiecte, de la Japonia și Coreea de Nord până la problemele securității în Europa, nu a reușit însă în niciun fel să tempereze ne­li­niștile. Ideile care stau la baza declarațiilor sale publice privind chestiuni geopolitice ma­jo­re nu sunt nimic altceva decât unele trans­ferate simplist din practica afacerilor imo­bi­lia­re. Inserate în fraze întrerupte în mod repetat de trei sintagme repetate obsesiv: „good deal“, „bad deal“, „believe me“. În plus, ceea ce îngrijorează pe mulți este că, dacă cumva ajunge la Casa Albă, el va fi mai tentat să-și pună în practică „ideile“ în materie de politică externă, pentru că cele interne, precum con­s­trucția unui zid la granița cu Mexicul (plătit de acesta din urmă) sau interdicția de călă­torie în America pentru musulmani, sunt de-a dreptul fantasmagorice.

În aceste condiții, nu e de mirare că pers­pec­ti­va unui posibil președinte Trump stârnește în­gri­jorări masive, chiar în interiorul establish­ment-ului republican. Într-atât încât mag­na­tul Charles Koch, care împreună cu fratele său a creat cea mai extinsă rețea de suport fi­nanciar pentru cauza conservatoare și can­di­da­ții republicani, a declarat recent, într-un in­ter­viu pentru postul de televiziune ABC, că, în opinia sa, Hillary Clinton ar fi un președinte mai bun decât Donald Trump și chiar Ted Cruz.

De partea cealaltă, este de părere Snyder, Ru­sia speră ca o victorie a lui Trump să aibă efec­te dezastruoase pentru puterea și influ­en­ța americană în lume. Mai mult, crede el, „ilu­zia fantezistă a unei prietenii cu Putin face ca o posibilă victorie a lui Trump să fie dezas­truoasă și pentru valorile și instituțiile ameri­cane“.