Iohannis, Berlinul si axele

Dacă privim separat vizita la Chișinău, o vizită mai degrabă simbolică decît una cu un impact real mai ales datorită situației politice confuze din Republica Moldova, primele două deplasări externe ale președintelui Iohannis au avut loc la Paris și Berlin. Adică cele două capitale cu rol decisiv în toate evoluțiile importante din interiorul Uniunii Europene. Sigur că între timp a mai fost și un Consiliu European, dar acolo e vorba de o întîlnire multilaterală de rutină din UE.

    În România ne-am obișnuit să privim lumea occidentală la pachet. Cu puține nuanțe. Însă în realitate lucrurile nu stau deloc așa. Cel puțin o parte din liderii continentali văd în Europa Unită un concurent global al Statelor Unite mai degrabă decît un partener. Cu o decadă în urmă falia transatlantică era chiar serioasă, mai ales din cauza războiului din Irak. Dar chiar și în 2008 după declanșarea crizei economice înalți oficiali germani lansau atacuri extrem de agresive la adresa capitalismului de sorginte anglo-saxonă. E drept că în anii care au urmat o combinație de factori, de la ascensiunea Chinei și creșterea în agresivitate a Rusiei pînă la crizele interne din UE, au reconsolidat legăturile transatlantice. Însă anti-americanismul rămîne și astăzi un curent bine implantat pe continent. Într-o discuție purtată într-un grup restrîns la care am participat recent, un medic francez ajuns în România ne îndemna să ne obișnuim cu ideea unui viitor cu o Europă de la Atlantic la Urali, după celebra expresie a generalului De Gaulle. O Europă în care aranjamentele de securitate să includă Rusia și să excludă America.

    Pentru Traian Băsescu, din contra, singura soluție de securitate viabilă era una care se baza pe binomul UE - Statele Unite. De unde si ideea de a introduce Londra,  alături de Washington, în binecunoscuta axă de politică externă. Pentru că în mod tradițional Marea Britanie are un rol esențial în asigurarea coeziunii transatlantice. Ceea ce, în paranteză fie spus, nu l-a împiedicat deloc pe fostul președinte să întrețină relații excelente cu Angela Merkel. Ei bine, Klaus Iohannis pare să vadă lucrurile oarecum diferit. Nu e clar dacă din convingere sau doar pentru că dorește să se distanțeze, și din acest punct de vedere, de predecesorul său. Așa că deși a reiterat în cîteva rînduri ideea partenariatului strategic cu Statele Unite a ținut să vorbească, atunci cînd l-a nominalizat pe Eduard Hellvig în fruntea SRI, despre dorința de a "europeniza"  serviciul, ceea ce pare a fi o intenție destul de transparentă de decuplare a acestuia de pe relația cu America. Cu acel prilej unii și-au reamintit și despre dorința exprimată de dl Hellvig cu cîteva săptămîni în urmă de a regîndi o axă de politică externă care să includă Berlinul și să excludă Londra.

   Pînă la urmă e greu de spus dacă asistăm la un fel de discuții de dragul discuțiilor, într-o manieră tipic românească dar cu etnici germani, sau de ceva mai substanțial. Oricum aranjamentele de securitate nu se pot regîndi peste noapte. Iar Germania este în acest moment o mare putere economică, dar un jucător de rangul doi în materie de forță militară și diplomație. Bugetul militar al Germaniei este cu o treime mai mic decît cel al Marii Britanii fiind doar la nivelul a 1,2 procente din PIB. A fost o decizie deliberată a țării de a avea o prezență discretă pe arena internațională. E drept că în ultima vreme Berlinul pare că vrea să schimbe lucrurile. Implicarea Angelei Merkel, cu puțin folos din păcate, în negociera acordului Minsk 2 este un indiciu în acest sens. Problema e că o cercetare sociologică efectuată în 2014 de către Fundația Korber releva faptul că 60 de procente dintre germani doreau ca țara lor să nu se implice mai mult în politica internațională. Ca să nu mai vorbim de faptul că 40 de procente vedeau Germania ca o punte între Occident și Rusia nu ca parte a lumii occidentale. Acest "balast" crează probleme liderilor politici de la Berlin care ar dori ca Germania să devină o prezență mult mai pregnantă pe scena politică internațională. În plus, notează The Economist într-o analiză recentă pe această temă, Berlinul mizează, așa cum o face și acum în relația cu Putin, exclusiv pe dimensiunea economică și pe diplomație. Ignorînd unul dintre avertismentele celebre ale regelui german Frederick cel Mare: "diplomația fără arme este ca muzica fără instrumente".

    Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți că deși empatia, relațiile personale, contează, și e de presupus că dl Iohannis a beneficiat de o caldă primire în Germania, în chestiunile de fond sunt limite de manevră obiective. Astfel încît nici măcar în chestiunea intrării în spațiul Schengen, care pare să fi devenit pentru președinte o miză majoră, un succes pe care dorește să-l obțină la început de mandat, el nu a plecat de la Berlin decît cu promisiuni relativ vagi. Asta nu înseamnă că relațiile dintre cele două țări nu pot beneficia de pe urma faptului că un etnic german este președintele României. Însă deocamdată din perspectiva priorităților de moment, a contextului regional în care o Rusie tot mai agresivă si tot mai impredictibilă, mai ales după tragicul asasinat de la Moscova căruia i-a căzut victimă Boris Nemțov, pentru România este important să se preocupe mai puțin de o eventuală schimbare a axelor și mult mai mult de o întărire a capacității de disuasiune a inevitabilelor încercări ale Kremlinului de a destabiliza situația din zonă.