De același autor
Cu câteva zile în urmă s-a stins din viață, la venerabila vârstă de 100 de ani, fostul președinte american Jimmy Carter. S-a comentat despre Jimmy Carter că este foarte greu să găsești pe cineva care să spună ceva rău despre el. Proiectele și inițiativele sociale în care s-a implicat după terminarea mandatului la Casa Albă, în mod special cele ale organizației „Habitat for Humanity”, prezentă în 70 de țări între care și România, sunt unanim apreciate. Nu neapărat și cele politice, cu care a fost asociat în aceeași perioadă. A fost criticat pentru pozițiile sale considerate adesea ostile față de interesele Statelor Unite și aliaților lor, în special față de Israel.
Criticii fac în special trimitere la opoziția sa, mult peste limitele normale pentru un fost președinte (le-a scris liderilor arabi cerându-le să se disocieze de Statele Unite), față de intervenția militară a trupelor americane și aliate în Irak, în ianuarie 1991, după invazia lui Saddam Hussein în Kuweit. Ulterior, la mijlocul anilor ’90, i-a creat mari dificultăți și lui Bill Clinton, pe care l-a pus în situația de a accepta, fără să dorească asta, un acord cu dictatorul coreean Kim Il-sung, prin care erau abandonate eforturile de a institui sancțiuni împotriva Coreei de Nord, din cauza programului său nuclear. S-a văzut ulterior că a fost o mare eroare, Kim s-a retras din acord în 2002, după ce s-a aflat că fusese încălcat, nu a fost decât o stratagemă pentru a câștiga timp. Ceva similar s-a întâmplat mai târziu, în perioada Obama, când a fost semnat un acord asemănător cu Iranul.
Și mai puține lucruri bune se pot spune despre perioada președinției lui Jimmy Carter. Victoria sa la alegerile din 1976 a fost posibilă în mare parte datorită scandalului Watergate, de la care s-au scurs anul trecut 50 de ani. În 1974, Richard Nixon, care cu doar doi ani în urmă fusese reales, obținând una dintre cele mai copleșitoare victorii din istoria Statelor Unite, câștigând 49 de state, 60,7% din votul popular și 96% din Colegiul Electoral, a fost obligat să demisioneze. Își începuse cel de-al doilea mandat cu un nivel de aprobare publică de 67% și l-a încheiat forțat, cu unul de 24%. La vremea respectivă, alegătorii au văzut în Jimmy Carter o alternativă onestă la fosta președinție coruptă. Între timp, pe măsură ce au transpirat noi informații (de pildă cele de pe casetele Moorer-Radford), lucrurile în privința lui Nixon au devenit mult mai nuanțate. Scandalul Watergate a început să fie văzut drept un episod al unei lupte pentru putere între președinte și ceea ce a primit ulterior numele de „statul profund”, o luptă în care Nixon a fost atât victimă, cât și vinovat. Un fost ofițer al Serviciilor Secrete a dezvăluit că CIA și-a plasat agenți în siajul președintelui, s-a aflat apoi că toți cei implicați în „spargerea de la Watergate” aveau legături cu CIA, că Bob Woodward, reporterul care a făcut dezvăluirile, era și el un fost ofițer de informații, iar Deep Throat, personajul anonim care îi dădea informații lui Woodward, s-a dovedit a fi directorul adjunct al FBI, Mark Felt.
De numele lui Jimmy Carter se leagă totuși o realizare remarcabilă, Acordul de la Camp David din 1978, care a adus pacea între Israel și Egipt și i-a adus lui Carter un Premiu Nobel, acord care a remodelat dinamica geopolitică a regiunii și a făcut posibile ulterior Acordurile Abraham ale lui Trump, din 2020. Însă, pe de altă parte, multe alte decizii s-au dovedit mai mult decât nefericite și creează mari probleme Americii, angrenate într-o bătălie geopolitică majoră, având în centru China.
Mandatul prezidențial al lui Jimmy Carter s-a încheiat în 1980. Tentativa sa de a câștiga un al doilea a sfârșit lamentabil, în confruntarea cu mesajul de forță și optimism al lui Ronald Reagan. Titlurile ziarelor de la sfârșitul anilor ‚70 prezentau un portret sumbru al Americii. O țară afectată de o inflație galopantă, cu o criminalitate în creștere, confruntată pe plan internațional cu o criză majoră în desfășurare în Iran și cu invazia Uniunii Sovietice din Afganistan. Jimmy Carter a pierdut cu scorul de 489 la 49 în Colegiul Electoral și a fost învins cu zece puncte la votul popular. Însă câteva dintre deciziile sale continuă să aibă serioase efecte negative peste timp.
Una dintre acestea este cedarea canalului Panama, construit la începutul secolului al XX-lea prin eforturile și pe cheltuiala Statelor Unite, subiect revenit în discuție după declarațiile recente ale lui Donald Trump. Carter a oferit Panama controlul deplin asupra canalului începând cu 1999, printr-un tratat semnat în 1977, cu condiția ca acesta să rămână liber și neutru pentru traficul maritim. Declarând la momentul respectiv că tranzacția a eliminat ultima rămășiță a presupusului „colonialism american”. Ulterior, criticii, între care și Ronald Reagan, au avertizat că tratatul va afecta securitatea lumii occidentale, canalul fiind unul dintre cele mai importante pasaje maritime din lume. Acest avertisment s-a dovedit profetic. Astăzi, companii chinezești, implicate în ultimul deceniu în proiecte majore de infrastructură, cum ar fi centrale electrice, un pod și ecluze, au o prezență dominantă în Panama. Stat pe care Xi Jinping l-a vizitat în 2018, când au fost semnate 19 acorduri bilaterale și Panama a devenit parte din inițiativa chineză „Belt and Road” (Noul Drum al Mătăsii), marcând astfel o extindere semnificativă a influenței Beijingului în America Latină.
„Un vizitator al Canalului Panama ar putea crede că se află în China. Porturile de la ambele capete ale canalului sunt gestionate de companii din Republica Populară Chineză, în timp ce Huawei domină sistemul de telecomunicații al țării”, scria fostul deputat republican Mike Gallagher, într-un articol publicat în Newsweek.
La fel de plin de consecințe a fost și felul în care Jimmy Carter a gestionat criza iraniană din 1979, care a dus la înlăturarea de la putere a șahului Mohammad Reza Pahlavi, și s-a încheiat cu căderea țării în mâinile unui regim teocratic antiamerican, condus de ayatollahul Khomeini, regim care de atunci a devenit un factor major de instabilitate în întreaga regiune, și cu capturarea a 66 de ostatici americani la ambasada Statelor Unite din Teheran, între care cei mai mulți au stat în captivitate 444 de zile (au fost eliberați pe 20 ianuarie 1981, în ziua în care Ronald Reagan și-a început primul mandat). E greu de crezut că Washingtonul ar fi putut să-l mențină pe șah la putere. Acesta suferea de cancer limfatic și avea de altfel să moară aproape 9 luni mai târziu, la Cairo. Dar ceea ce a șocat este faptul că la nivelul administrației Carter domnea credința că ayatollahul Khomeini era un cleric inofensiv, a fost complet subestimată dimensiunea impactului schimbării politice de la Teheran, ale cărei masive reverberații geopolitice sunt vizibile și astăzi, când Iranul este parte activă a nucleului revizionist antioccidental, consolidat în jurul Chinei și Rusiei.
Deciziile luate de Jimmy Carter în calitate de președinte, comportamentul său ezitant, poziționările sale ulterioare, bazate pe convingerea că o atitudine împăciuitoare față de adversari va duce la dezamorsarea situațiilor de criză, atitudine pe care o regăsim mai târziu la alți doi președinți democrați, Barack Obama și Joe Biden, explică capcana ideologică în care continuăm să ne aflăm și astăzi. Opinia larg împărtășită despre Jimmy Carter este aceea că în general a fost un om decent, plin de bune intenții, dar care ca președinte a fost complet depășit de situație.
Pentru că bunele intenții vin în coliziune dură cu realitățile geopolitice, cu elementele fundamentale care modelează, în ciuda așteptărilor multor decidenți politici, „experți”, jurnaliști sau oameni din think tankuri, comportamentul oamenilor și țărilor, lucru probat în nenumărate rânduri în istorie. Contrazicând într-un mod brutal iluzia că după 1990 am fi intrat în post-istorie.
Nadia Schadlow, care a făcut parte din echipa de Securitate Națională a generalului McMaster în primul mandat al lui Trump, spunea că aceștia și-au imaginat lumea cum doreau ei să fie, nu cum era în realitate. Iar Thomas Sowell, una dintre marile personalități intelectuale ale ultimilor zeci de ani, vorbea și el despre ceea ce a numit caracteristica dominantă a ultimelor decenii în spațiul occidental: „au fost înlocuite lucrurile care mergeau bine cu cele care sunau bine”.
Din acest ultim punct de vedere, Uniunea Europeană s-a dovedit campioană. Retorica generoasă de la Bruxelles abundă în proiecte și strategii grandioase cu rezultate concrete de cele mai multe ori contrare. În 2007, anul în care România adera la Uniunea Europeană, PIB-ul pe cap de locuitor al Statelor Unite era cu aproximativ 50% mai mare în raport cu cel din UE. Acum, la 17 ani distanță, este dublu. Între factorii care influențează decalajul sunt o productivitate mai ridicată în Statele Unite, o piață internă mai omogenă, investiții mai mari în cercetare și dezvoltare, reglementări și o birocrație mai reduse. UE a rămas mult în urma Statelor Unite și Chinei în privința tehnologiilor de vârf, precum inteligența artificială, computere cuantice, explorările spațiale.
În general, Occidentul în ansamblu se confruntă cu cele mai serioase provocări de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Provocări care l-au prins pe picior greșit din cauza manierei în care a ignorat senin, timp de decenii, lecțiile istoriei. La mijloc nu e doar o criză de încredere, ci și una de competență. Aflat la Davos cu un an în urmă, cunoscutul analist de politică externă american, Walter Russell Mead, se întreba: „De ce s-ar aștepta alegătorii ca o «clasă de experți» care s-a înșelat atât de mult timp cu privire la Rusia, China, Iran și COVID să știe cum să facă față unei provocări atât de dificile și de multifațetate precum tranziția energetică? De ce ar avea încredere că politicienii europeni și americani, care eșuează atât de lamentabil în gestionarea migrației ilegale masive, vor putea gestiona provocările inteligenței artificiale?”. La un an distanță, în Statele Unite atmosfera e diferită, americanii par încrezători că situația s-ar putea schimba în bine, odată cu venirea la putere a noii administrații. Însă, din păcate, în Europa perspectivele nu sunt deloc încurajatoare. //
