De același autor
Succesele tactice remarcabile ale Israelului din ultima vreme lasă însă deschisă rezolvarea problemei de fond a amenințării reprezentate de Iran, o țară care în curând va deveni putere nucleară.
Prin atacul de antologie împotriva Hezbollah - mii de pagere care au explodat, urmate de radiotelefoane care au explodat și ele -, Israelul care, așa cum face de obicei, nu-și asumă niciodată explicit astfel de acțiuni, a paralizat temporar întreaga rețea de comunicații a organizației teroriste demonstrând, încă o dată, gradul extraordinar de penetrare a Iranului și aliaților săi de către serviciile sale de securitate. Se adaugă la alte acțiuni recente prin care au fost eliminați liderul politic al Hamas, Ismail Haniyeh, chiar la Teheran, și liderii militari ai Hezbollah, Fuad Shukr și Ibrahim Aqil (responsabil pentru atentatele din 1983 din Liban soldate cu 368 de morți, majoritatea americani), la Beirut.
Dincolo de impactul concret reprezentat de compromiterea lanțului de comandă al Hezbollah la fel de serios, dacă nu chiar mai serios, este, cu siguranță, impactul psihologic. Organizația teroristă a reacționat între timp (au fost trimise 140 de rachete înspre Israel), dar, fără îndoială, este sever afectată. Pe de altă parte, s-a aflat că serviciile secrete israeliene au dejucat o serie întreagă de încercări de asasinat ale Iranului vizând personalități de vârf: premierul Benjamin Netanyahu, ministrul Apărării, Yoav Gallant, directorul Shin Bet, fostul ministru israelian al Apărării, Moshe Ya’alon.
Suntem oare în pragul unei escaladări periculoase care ar putea duce la un război generalizat? În astfel de situații la limita de avarie nimic nu este exclus, dar în general multe analize merg pe ideea că încă nu suntem în acest punct critic. „Nici Iranul, nici Hezbollah nu au prea multe de câștigat dintr-o conflagrație regională sau dintr-un război cu Israelul în Liban, în special dintr-un război pornit în favoarea Hamas”, subliniază o analiză din The Atlantic care, în același timp, nu vede posibil un acord între Israel și Hezbollah care ar presupune și o schimbare radicală de atitudine la Teheran, unde obiectivul strategic declarat rămâne acela de distrugere a statului Israel. „Pentru Iran, Hezbollah este un bun prețios care nu trebuie irosit. Teheranul consideră că miliția - și cele aproximativ 150.000 de rachete, multe dintre ele cu ghidare de precizie - reprezintă principalul factor de descurajare împotriva unui atac israelian sau american asupra teritoriului său, în particular asupra instalațiilor sale nucleare. Gaza nu are nicio semnificație strategică, religioasă sau istorică pentru Iran - sau pentru oricine altcineva în afară de palestinieni, israelieni și de unii egipteni”. Hezbollah și Hamas s-au aflat chiar într-un conflict deschis, între 2012 și 2019, în timpul războiului civil din Siria. Iar relația Teheranului cu Hamas este un mariaj de conveniență.
Însă, pe de altă parte, Israelul are puține șanse să obțină retragerea Hezbollahului la o distanță de 25 km de graniță (Statele Unite au militat pentru un astfel de acord), ceea ce i-ar permite să-i readucă în zonă pe cei 70-80 de mii de refugiați plecați din nordul țării, altfel decât prin inițierea unui atac terestru, care nu este foarte probabil.
Problema Iran
Situația din Orientul Mijlociu rămâne una extrem de complicată, cu atât mai mult cu cât peste conflictele vechi de zeci de ani, peste ostilitatea musulmană față de însăși ideea existenței statului Israel, peste agenda destabilizatoare a Teheranului șiit care urmărește dominația regională, lucru inacceptabil pentru Arabia Saudită și celelalte țări sunnite, se suprapune competiția geopolitică dintre Occident și puterile revizioniste, în frunte cu Rusia și China, care se implică și ele direct în zonă.
Așa că, deși Israelul a obținut o serie remarcabilă de succese tactice, este aproape imposibil de imaginat o rezolvare diplomatică pe termen mediu sau chiar lung. Ideea unei soluții cu două state, susținută retoric inerțial și în spațiul occidental, a devenit ceva utopic după 7 octombrie. Este respinsă masiv și în Israel, care o consideră o amenințare existențială, și, în mare majoritate, și printre palestinieni, al căror obiectiv final este cel dintotdeauna, eliminarea Israelului ca stat. Mai este și Iranul, cu aceeași agendă radicală. „Lăsând la o parte comploturile dejucate și pagerele explozive, amenințarea este departe de a se fi încheiat”, se scrie într-un editorial din Jerusalem Post. Pentru că, în realitate, principala problemă pentru Israel rămâne Iranul. Din acest motiv, același cotidian aduce în discuție dezbaterile din Israel privind urgența luării unei decizii privind un atac direct asupra Iranului. „Experții discută dacă atacarea Republicii Islamice va duce la un război regional care ar putea distruge Israelul sau dacă acum este momentul să tăiem capul caracatiței - înainte de a fi prea târziu.”
Generalul-maior (rez.) Itzhak Brik, care a luptat în Războiul Yom Kippur din 1973 și în trecut a formulat critici față de ceea ce el a numit „reduceri iresponsabile” ale armatei (IDF), este ferm convins că un război cu Iranul acum ar duce la distrugerea Israelului. Israelul s-ar afla într-o poziție imposibilă, dacă s-ar confrunta cu un război regional pe mai multe fronturi simultan. În afară de asta, mai subliniază el, Iranul este susținut de Rusia, China și Coreea de Nord, care nu vor să-și piardă partenerul strategic din regiune, în timp ce Statele Unite ar ezita probabil să se implice într-un război care s-ar putea transforma într-unul mondial. O dovadă este reticența extremă a administrației Biden de a intra într-o confruntare deschisă cu Iranul.
Această abordare este criticată într-un articol din Foreign Affairs, care discută criza prin care trece politica de descurajare a Americii în Orientul Mijlociu. Teoria clasică a descurajării, care pleacă de la ideea că fiecare parte poate lansa o a doua lovitură nucleară devastatoare, ca răspuns la un atac din partea adversarului, „distrugerea reciprocă asigurată”, teorie care funcționează în cazul puterilor nucleare China, Franța, Rusia, Regatul Unit și Statele Unite, nu mai operează atunci când e vorba de actori nestatali, precum Hezbollah sau Houthies. „Gherilele nu dispun de obiectivele militare de mare valoare ale statelor. Și deoarece unitățile de gherilă sunt mobile și se ascund bine, sistemele de rachete pe care le folosesc sunt greu de distrus. Liderii gherilelor au, de asemenea, o toleranță ridicată la riscul personal, deoarece mulți se așteaptă sau chiar doresc să devină martiri, ceea ce face ca amenințarea de a fi ucis într-o lovitură aeriană americană să fie un factor de descurajare slab.”
Posibile scenarii
Lucrurile au devenit și mai complicate după ce alți actori statali cu tendințe agresive, un exemplu fiind Coreea de Nord, au ajuns să dispună de arme nucleare. De altfel, o opinie larg împărtășită este că și Iranul se va afla în curând în aceeași situație. Și, din păcate, crede generalul Brik, încercarea de a împiedica Iranul să obțină arme nucleare „este un proces care nu mai poate fi oprit”.
Accentul retoric al administrației Biden pus pe „împiedicarea escaladării” conflictelor din Orientul Mijlociu, combinat cu presiunile exercitate asupra Israelului pentru a-l descuraja să acționeze, mult mai serios împotriva Hezbollah, să atace Iranul sau să-l facă să semneze un armistițiu cu Hamas, are în realitate exact efectul invers. Temerile administrației Biden sunt exploatate de Iran și de grupările teroriste, care văd în asta un semn de slăbiciune.
Brik este de părere că Israelul ar trebui să construiască o alianță strategică cu națiunile occidentale și cele arabe moderate, creând astfel un „echilibru de descurajare” împotriva Iranului și partenerilor săi. Un scenariu asemănător cu cel al Războiului Rece, transpus în Orientul Mijlociu: un bloc occidental versus un bloc estic care se echilibrează reciproc și previn războiul global: „Israelul de astăzi, în războiul său împotriva lumii arabe, fără o superputere care să-l ajute și să lupte alături de el, nu va supraviețui”.
Ceea ce complică însă această analiză este că nu ia în calcul dinamica geopolitică și constrângerile politice interne din spațiul occidental, în care comunități musulmane substanțiale pun presiune asupra guvernelor din Europa de Vest și Statele Unite pentru decuplarea de Israel sau chiar boicotarea acestuia. Un exemplu recent sunt deciziile luate de noul guvern laburist de la Londra, care a blocat exportul unor livrări de repere militare către Israel.
De partea cealaltă, expertul în securitate Yair Ansbacher, fost luptător în Maglan, o unitate de comando din IDF, este convins, din contra, că, pentru a evita distrugerea Israelului, războiul cu Iranul este o necesitate în acest moment, când Teheranul este foarte aproape de a dispune de arme nucleare, ceea ce îi va permite să ofere o umbrelă nucleară teroriștilor din întreaga lume. La aceasta, adaugă el, mai trebuie luată în calcul posibilitatea unei administrații americane ostile, în urma alegerilor din noiembrie.
În aceste condiții, atacarea Iranului ar fi ultima șansă a Israelului înainte de a se confrunta cu amenințarea existențială reprezentată de o Republică Islamică nucleară. În opinia sa, dacă Israelul lovește cele două centre importante, Teheran și Qom, s-ar deschide calea pentru o revoltă populară care ar mătura de la putere regimul teocratic. „Iranul este un dușman teribil și amenințător, care combină înțelepciunea cu religia extremă”, crede Ansbacher. „Pe de o parte, iranienii sunt foarte mândri de civilizația lor antică, inclusiv ayatolahii, au aspirații imperialiste în ADN-ul lor, iar pe de altă parte, sunt radical religioși. Capacitățile lor tehnologice și științifice sunt avansate și, spre deosebire de noi, care nu înțelegem prea bine alte culturi, ei înțeleg cultura liberală modernă, inclusiv vulnerabilitățile ei”.
Prin tăierea capului „caracatiței de la Teheran”, adaugă Ansbacher, nu doar că vor fi evident afectate serios brațele acesteia, rețeaua de grupări teroriste. În plus, va beneficia de asta și Occidentul în ansamblu, prin mesajul transmis aliaților Teheranului. Problema este că, deși argumentele sunt în bună măsură valide, și riscurile pe care le incumbă o decizie de atac masiv asupra Iranului sunt considerabile. Mai ales în actualul context geopolitic, pentru că, până la urmă, ceea ce se întâmplă în Orientul Mijlociu trebuie privit în strânsă legătură cu războiul din Ucraina, cu tensiunile din zona Taiwanului și, în general, cu asaltul asupra Occidentului, în special asupra Statelor Unite, coordonat de China și Rusia.
