Politica externa romaneasca

De la interventia NATO in Kosovo de la inceputul anului 1999 nu a mai existat nici o tema majora de politica externa care sa starneasca controverse semnificative in interiorul tarii. Desi a fost o tema de dezbatere publica incinsa si a costat enorm puterea de atunci in plan electoral, episodul Kosovo a fost preambulul unei perioade de deplin consens in privinta politicii externe. Situatia tensionata din Balcani i-a determinat pe liderii occidentali sa adauge numele Romaniei si Bulgariei pe lista tarilor care urmau sa demareze negocierile de aderare la Uniunea Europeana, decizie consemnata formal pe 12 decembrie 1999, la Helsinki. In acest context, toata suflarea politica romaneasca, de la pesedisti la liberali si pedisti, de la udemeristi la peremisti, si-a insusit fara rezerve tema integrarii euro-atlantice, mai precis aderarea la NATO si la UE, ca una de interes national. Chiar si chestiunile care ar fi putut genera controverse, precum interventiile militare intreprinse de aliatii occidentali in Afganistan si mai ales in Irak, locuri unde au fost ulterior trimise chiar trupe romanesti, au ramas practic in afara disputelor politice autohtone.

De atunci, ideea generoasa si populara a racordarii tarii la spatiul transatlantic a obturat nuantele si a inhibat in mare parte alte demersuri de politica externa. Pana in momentul in care Traian Basescu a propus, cu un an in urma, o formula de diplomatie activa, in care Romania urma sa devina un actor important in regiunea strategica din arealul Marii Negre si a vorbit despre o axa Washington-Londra-Bucuresti. Initiativa nu a fost luata de multi in serios, ba, mai mult, a fost chiar considerata de unii comentatori drept o paguboasa diversiune care ne va distrage atentia de la procesul de integrare europeana. Si asta desi, pentru aderare, au fost intotdeauna critice mai ales dificultatile in gestiunea agendei interne.

Oricum, acest ciclu special se va incheia, foarte probabil la 1 ianuarie 2007, atunci cand vom consemna aderarea la Uniunea Europeana, dupa cum recunostea sambata trecuta si ministrul de Externe, Mihai Razvan Ungureanu, invitat la Dialogurile Grupului pentru Dialog Social din Iasi. Cu acelasi prilej, el a evidentiat si problemele majore de infrastructura, logistica si resurse umane ale diplomatiei autohtone. Acestea din urma, ignorate in buna masura din 1990 incoace, sunt pana la urma rezolvabile si ceea ce s-a intamplat, cu destula discretie, dar si cu multa determinare de la preluarea mandatului de catre Mihai Razvan Ungureanu sunt tot atatea semne ca lucrurile se misca in directia potrivita. Numai ca, oricat de dificil ar fi reformat un sistem atat de osificat precum aparatul diplomatic romanesc, asta e, cu siguranta, partea cea mai simpla a procesului.

Mult mai complicat va fi altceva: cum vom reusi sa umplem cu substanta efortul diplomatic romanesc, sa-i dam contur, intr-o realitate politica europeana si mondiala atat de fluida. Asa ceva nu se rezolva automat, odata cu aderarea la Uniunea Europeana. Chiar din contra. Aici apele sunt destul de involburate. Intr-un interviu recent, Romano Prodi, care a castigat la limita, cu doar 25.000 de voturi diferenta, ultimele alegeri din Italia, in fata coalitiei de centru-dreapta condusa de Silvio Berlusconi, a declarat ca vrea sa repuna pe tapet o idee mai veche, aceea a constituirii unui "nucleu dur" in interiorul UE, impreuna cu Franta, Spania, Germania, Belgia si Luxemburg, nucleu care sa-si propuna o integrare politica avansata. Chiar daca Germania condusa acum de Angela Merkel va fi probabil mult mai putin dispusa ca in trecut sa se alature unui astfel de proiect, ceea ce inseamna ca sansele de a-l promova sunt si ele mai palide, chiar faptul ca se vorbeste din nou despre asa ceva va starni cu siguranta reactii deloc prietenoase pe continent si va adanci falii necicatrizate din perioada tensionata a conflictului irakian. Asa ca anul viitor vom intra intr-un "club european" agitat, in care, la un moment dat, va trebui sa luam decizii care vor multumi pe unii, dar vor deranja pe altii.

Dar cine sa umple de substanta politica externa in perioada postaderare? Pentru asta ar trebui sa avem o dezbatere intelectuala pe aceasta tema. Deocamdata, ea nu exista cu adevarat. Faptul ca partidele politice au comisii de politica externa nu inseamna mare lucru. E nevoie de acoperirea intelectuala pe care doar niste structuri de tip think tank o pot oferi, asa cum se intampla si in America, si in cazul marilor puteri europene. Prin Institutul de Studii Liberale, PNL a fost cel mai aproape de a construi un astfel de cadru institutional, care sa-i asigure in paralel si interfata cu societatea civila, si cu mediile academice. Din pacate, l-a dizolvat, iar celelalte partide par sa creada si ele ca au nevoie doar de activisti, nu si de structuri si formule intelectuale care sa le dea dimensiune doctrinara reala si sa le ofere cadrul pentru a formula optiuni strategice pe termen lung, cu atat mai necesare, cu cat e vorba de un subiect precum cel de fata. Iar ca sa fim sinceri, nici mediile academice nu ofera semnificativ mai mult din aceasta perspectiva. Si, chiar daca ar fi in situatia de a o putea face, nu exista in mod real acele canale care sa influenteze cu adevarat deciziile luate la nivel politic inalt.

Doar in cateva capitale din lume se face politica externa pe termen lung, cu linii strategice in mare parte detasate de disputele interne. E greu sa speram ca vom ajunge acolo. Foarte probabil, politica externa si jocurile de putere din Europa, Irakul si alte zone fierbinti vor deveni in curand o marfa electorala atractiva. Tot ce ne putem dori e ca macar acest gen de dispute sa capete in timp o minima consistenta intelectuala.